2012. Învățăm să comunicăm cu copiii - un interviu (în exclusivitate) cu Dana Cavaleru

User Rating:  / 2
PoorBest 

(căsătorită între timp, dna Dana Cavaleru este astăzi preoteasă în împrejurimile Clujului - nota noastră în 2015)

Reporter : Ne puteți spune câteva cuvinte despre activitatea dvs în general?

Sunt actriță. Am lucrat câțiva ani în trupa lui Dan Puric, învățând de al el atât limbajul pe care îl folosește în spectacole (pantomimă, step...), cât și un mod de a construi gag-uri, de a gândi o poveste. În ultimii ani am lucrat mai mult cu colegul meu Richard Alexie Bovnoczki creând împreună spectacolul ”Contraste”, cu care am participat de curând la The New York International Fringe Festival. În rest, predau un curs de step pentru amatori. De anul acesta am și o grupă pentru copii. Și, în timpul meu liber, învăț să pictez icoane pe lemn de la prietena mea, Camelia Munteanu, care, pe lângă faptul că e un foarte bun iconar, a luat și atestatul pentru a picta frescă.Rep.: În relația cu Mitropolia noastră, ați avut ocazia să ne dați o mână de ajutor în diferite inițiative. Care sunt acelea? Cum v-ați regăsit în ele la nivel personal?  

Am fost doi ani la rând în taberele de copii organizate de Mitropolie la Neamț și am ținut atelierul de teatru împreună cu Dana Monah. Pentru mine a fost o experiență extraordinară. Nu mai lucrasem cu copiii, mai ales cu așa de mulți deodată, dar a fost o mare bucurie să descopăr cum pot să mă apropii de ei, ce lucruri îi atrag, cât timp se pot concentra, cum să fac să le captez atenția. N-a fost ușor, mai ales că vârstele lor erau între 6 și 15-16 ani, dar de fiecare dată spectacolele (“Micul Prinț” și “Dănilă Prepeleac”) au iesit surprinzător de frumoase și au luat naștere din întâlnirea cu acei copii; dacă ar fi fost alți copii, ar fi fost cu totul alte spectacole. Unele idei ne-au venit de la ei, de la faptul că, să zicem, una din fete știa să cânte la chitară sau unul din băieți în prima zi de tabără vroia să vorbească doar franceza sau alt baiat, Ioan, era foarte mic și a jucat extraordinar un gânsac, zicea doar “Ga-ga-ga” și a luat aplauze la scenă deschisă. Acum realizez că raportarea la copii a fost foarte personală și tocmai asta este specific ortodoxiei.

Eu, când am auzit că la atelierul de teatru s-au înscris 40 de copii, m-am gândit: “Doamne, ce facem cu ei?” și apoi de la o zi la alta, lucrând împreună, cunoscându-i, nu numai la atelier, ci și în excursii sau în timpul jocurilor sau văzându-i în biserică, ideile începeau să prindă contur – din relația vie cu ei.

Pe de altă parte, am avut sprijinul întregii echipe: părintele Mircea, foarte energic, mai energic decât toți copiii la un loc, părintele Cornel, căruia îi ceream ajutorul în momentele de criză (când mă îndoiam c-o să reușim într-un timp atât de scurt să facem ceva coerent), Dana Monah cu care am lucrat foarte bine și toată echipa de animatori, maicile, Iulia (dna preoteasă). De ce spun asta, pentru că simțeam că nu sunt singură și că oricât de imposibilă ar părea sarcina (să faci un spectacol cu aproape 40 de copii într-o săptămână) atunci când era purtată de mai mulți devenea ușoară și plăcută.

Anul trecut am regretat foarte mult ca n-am reusit sa ajung in tabara. E un consum foarte mare de energie, care-ti aduce o implinire si mai mare.

Cu unii dintre copii m-am mai intalnit; de exemplu in Portugalia, cand am jucat spectacolul nostru “Contraste” la Lisabona, au venit copiii din tabara cu familiile lor si cu Parintele Marius la spectacol si a fost o intalnire foarte emotionanta.

La Saint-Sulpice am avut ocazia sa particip vreo doua duminici la orele de cateheza pentru copii, intr-un moment in care ramasesem in Paris mult mai mult decat ma astepam (din cauza norului vulcanic) si eram oarecum derutata. Nu-mi gaseam locul intr-un oras strain. Stiu ca am gasit pe internet numarul de telefon al parintelui Razvan si l-am rugat sa ma primeasca la spovedanie. In perioada aceea am primit un mare sprijin la Saint Sulpice, am cunoscut multi oameni si m-am simtit ca acasa. Imi dau seama, scriind, ca, in relatia cu Mitropolia nu stiu cat am ajutat eu, dar cu siguranta am primit ajutor.

Anul acesta am participat la Festivalul despre Frumos unde am jucat impreuna cu colegii mei: Richard Bovnoczki, Vera Stoian, Adi Nour si Adrian Naindin un spectacol la care inca mai lucram: “Povestea inimii”.

Rep.: Ati lucrat cu copii. Din punctul de vedere al omului de teatru, cum ne sfatuiti sa amelioram felul in care transmitem credinta copiilor nostri?

Din cate am observat eu, copii invata foarte usor in joaca si atunci cand li se lasa libertate. Orice lucru impus si orice exagerare le starneste impotrivire. Credinta cred ca poate fi transmisa in chip firesc prin exemplul parintilor, nu prin vorbe. Le poti vorbi despre Dumnezeu printr-o gluma, printr-un joc, prin felul tau de fi, prin tacere in unele situatii, iar atunci cand iti pun o intrebare serioasa, e frumos sa le poti raspunde cu seriozitate (pentru asta e bine sa ne cunoastem noi credinta inainte sa vrem sa le-o transmitem lor). Si lucrul cel mai bun, dar si cel mai greu de facut e sa ne rugam pentru ei.

Eu am inceput sa cred ma tarziu, nu stiu ce inseamna sa fii dus de mic la biserica. N-am copii si ma gandesc ca daca mi s-ar fi dat sa am familie si copii la inceput, cand entuziasmul celui care incepe sa creada e asa de mare, cu siguranta as fi gresit, as fi exagerat. Cu copilul e nevoie de multa gingasie, delicatete, rabdare. Sa vad cine e el, cum percepe el o anumita intamplare. Un parinte ar stii sa raspunda mult mai bine decat mine la intrebarea asta.

Rep.: Folositi propriul trup pentru a da viata personajelor ... teologia ne invata la randul ei implicarea intregii noastre persoane, incluzand aici propriul trup, in demersul cunoasterii lui Dumnezeu. Nu-i asa ca seamana un pic demersurile?

Asa e. Probabil ca asta e lucrul cel mai greu de facut: sa fii prezent cu sufletul, cu mintea, cu trupul in fiecare moment – in viata, cand vorbesti cu cineva, cand te intalnesti cu cineva, in rugaciune, cand vobesti cu Dumnezeu, in meseria noastra, pe scena, clipa de clipa. Daca pentru un singur monent gandul meu se duce in alta parte, oricat de bine as “mima”, publicul simte ca lipseste ceva. Colegul cu care lucrez eu cel mai mult (si care anul asta s-a botezat ortodox cu numele Alexie) e foarte atent la asta, la prezenta. Cand faci un gest sa fii acolo, sa-l duci pana la capat, sa ai o intentie clara. Si ne pune sa facem o multime de exercitii (pentru ca noi in fuga de zi cu zi ne-am dezvatat de a privi un om,  de a observa un obiect: ce forma are, ce culoare, ce simt cand il ating). Pentru mine e groaznic de greu lucrul asta in detaliu, pentru ca sunt mai lenesa, dar pe de alta parte ii multumesc colegului meu ca ma trezeste la realitate.

(Cred ca mai e un aspect aici: trupul si sufletul nostru sunt atat de legate incat orice traim la nivel sufletesc se regaseste in trup: daca avem o durere, o tristete foarte mare e posibil sa ne si imbolnavim, sa slabim (“somatizam”, cum spun psihologii), daca nu facem nici un pic de miscare, ne neglijam trupul, apare o lancezeala si la nivel sufletesc, o lipsa de chef. E o amagire sa credem ca putem “desparti” sufletul de trup; exista in lumea de azi si idei de genul: am o relatie doar trupeasca cu cineva, m-am decis “sa nu pun suflet”. Dupa parerea mea, e imposibil. Noi asa am fost creati, asa functionam sanatos, intr-o unitate. Probabil cand mintea se gandeste la ceva, trupul executa altceva si sufletul tanjeste si el, dar nu mai stie unde sa se implice, se ajunge la boala.)

Rep.: Un cuvant pe care vreti sa il transmiteti celor care isi duc viata liturgica in parohia noastra, pe care ati cunoscut-o un pic in mai multe randuri?

Ma bucur ca v-am cunoscut pe multi dintre voi. Cred ca e foarte greu sa traiesti intr-o alta tara (mie mi-ar fi), singuratatea e perceputa mai acut, problemele, cand apar, sunt mai greu de dus. Dar aveti acolo Parinti foarte buni (sau asa mi s-a parut mie privind din afara) si il aveti si pe Inaltul Iosif.

Eu am indragit foarte mult felul in care e traita ortodoxia in Occident. Acolo realmente sprijinul il gasesti in biserica si biserica se lupta ca sa existe. E ceva viu. Stiu ca multi dintre Parinti lucreaza si altceva ca sa-si intretina familiile.

In Bucuresti gaseti la orice ora mai multe biserici ortodoxe deschise, sunt si cateva manastiri, totul pare de la sine inteles, ni se pare ca meritam toate astea si, pentru ca tot exista, multi dintre noi nici nu ne mai obosim sa mergem pana la biserica. Nu stim ce inseamna sa tii Liturghia intr-un spatiu inchiriat si poate sa strangi icoanele dupa ce ai terminat si sa le aduci din nou duminica viitoare sau sa ai bisericuta intr-un garaj cum am vazut la Louvciennes (o biserica foarte frumoasa, dealtfel). Eu va admir foarte tare si sper sa va dati seama de ce aveti, pentru ca stiu ca uneori avem tendinta sa ne obisnuim cu lucrurile si sa nu le mai vedem stralucirea. Sa va pastrati nadejdea si bucuria si sa va rugati si pentru mine.

Va salut,

Dana 

FaLang translation system by Faboba