Despre viața tainică în care pătrundem prin cultul Bisericii

User Rating:  / 2
PoorBest 

Teologia, demers experiențial

Experimentarea ştiinţifică se produce cel mai adesea într-un spaţiu consacrat studiului experimental, prevăzut cu uneltele permanent perfecţionabile şi utile cercetării specializate pe care fiecare obiect de cunoaştere în parte o presupune. Acest spaţiu este laboratorul ştiinţific. Este locul întâlnirii omului de ştiinţă cu realitatea fenomenală, loc care favorizează gestul împărtăşirii sale întru înţelegere, în cheie de lectură ştiinţifică, din această realitate. La rândul său, într-un demers de competenţă proprie şi într-un registru de înţelegere diferit, teologia este experiențială şi necesită prezenţa unui laborator; tot gestul de rugăciune sincer, întru pocăinţă, tot demersul de convertire profundă a sufletului la întâlnirea sa cu Hristos face ca omul să experimenteze în taina inimii, ca într-un adevărat „laborator al vieţii veşnice”, permanent perfecţionabil prin însăşi devenirea omului întru Hristos prin curăţirea inimii, întâlnirea cu prezenţa dumnezeiască. Nu există teologie autentică fără a face experienţa nemijlocită a prezenţei harului dumnezeiesc, după cum nu există ştiinţă medicală validată doar prin diplome şi nu prin practica concretă. „Teolog este cel care se roagă şi cel care se roagă este teolog”, dau mărturie Părinţii Bisericii, văzând în practica rugăciunii gestul de asceză duhovnicească prin care creştinul se avântă pe teritoriul Duhului, acolo unde competenţa omenească nu are putere. Precum un radar tot mai sensibil, tot mai fin, omul care parcurge drumul lepădării grosolăniei vieţii pătimaşe în căutarea nobleţii vieţuirii întru harul lui Dumnezeu prin rugăciune creşte în capacitatea duhovnicească de a sesiza tot mai fin şi mai deplin cele pe care Duhul doreşte să i le împărtăşească. În acest sens, marii teologi sunt în Biserică acei cercetători adânci, chipuri nobile şi scrutătoare în profunzimile vieţii întru Duhul Sfânt şi de la Care primesc descoperiri şi înţelegeri necesare mântuirii tuturor. Măsurile desăvârşirii sunt după mărturia sfântului Siluan athonitul cele la care omul „nu mai vorbeşte de la sine, ci numai de la Duhul Sfânt”. Iar laboratorul vieţii duhovniceşti este „cămara inimii”, omul lăuntric, şi, într-un sens mai larg, Biserica întreagă ca spaţiu de experimentare, împărtăşire a oamenilor cu prezenţa dumnezeiască.

 

Liturghia, laboratorul unde experiența Întâlnirii are toate șansele să reușească

Cu cât omul se „grefează” mai profund pe trupul lui Hristos – Biserica, cu atât participă mai profund la viaţa pe care Însuşi Hristos doreşte să i-o împărtăşească. Iar demersul prin excelenţă al „grefării duhovniceşti” este cel liturgic:

„Scopul exclusiv al liturghiei este să facă din aceia care împreună-participă la această adunare euharistică trupul lui Hristos, ceea ce înseamnă să aibă o legătură substanţială între ei, să fie o familie, să facă părtaşi vieţii lor pe ceilalţi, să participe unul la suferinţele, bâlbâielile, necazurile şi bucuriile celuilalt. Aşa şi numai aşa împreună-participarea noastră la liturghie va mântui, iar nu atunci când urmărim, impersonal şi pasiv, o prestaţie ceremonială.”[1]

Liturghia este laboratorul teologic în care experimentăm cum să devenim oameni. Este locul în care ne împărtăşim la modul concret din frumuseţea şi eficienţa umanităţii lui Hristos, cea flagrant contrastantă cu ineficienţele noastre, învăţând încetul cu încetul, sub inspiraţia Duhului, cum să iubim:

 

„Nu este posibil ca cineva să fie în comuniune cu Dumnezeu fără a fi în comuniune cu cel de lângă el. În afara acestui lucru, totuşi, liturghia nu este rugăciune, ci un proces al realizării unui trup unic (al lui Hristos). [...] desigur, liturghia este o experienţă care transcende lumea, este pregustare a împărăţiei lui Dumnezeu.”[2]

Cum se face atunci că liturghia poate părea unora o întreprindere repetitiv-monotonă şi sterilă? Cum putem trăi „pregustarea” vieţii de veci având siguranţa necăderii noastre într-o exaltată şi idealistică reprezentare emoţională şi în fondul ei lipsită de conţinut duhovnicesc? Cum se poate în chip real să se „experimenteze” repetând în mod continuu acelaşi act? Oare repetitivitate nu înseamnă mai curând monotonie şi rutină, gesturi opuse oricărei întreprinderi de cunoaştere care cere a ştii să te deschizi către nou? Iată întrebări pe care cei obişnuiţi cu experienţa gestului de investigare ştiinţific, polimorf şi dinamic, şi le pot pune cu toată îndreptăţirea, ca de altfel orice om de bun simţ care caută autenticul întâlnirii cu Dumnezeu. Aceste întrebări sunt cu atât mai valabile cu cât se întamplă că

„[...] până şi clericii care oficiază liturghia transmit mai degrabă un sentiment de împietrire venit din profesionalism şi din repetarea mecanică a cuvintelor liturghiei decât sentimentul unei experienţe transcendente şi intensifică acest sentiment atunci când, prin predicile lor, încearcă să-i convingă pe ascultători cu ajutorul argumentelor logice.”[3]

Ceea ce îl salvează atât pe liturghisitorul preot, cât şi pe credincios de o astfel de decădere a trăirii liturghiei este pocăinţa. Conştiinţa propriei mizerii şi neputinţe sufleteşti şi trupeşti deschide pe om acelui „cred Doamne, ajută necredinţei mele” prin care Duhul e rugat să plinească în om cele neputincioase ale sale. Rostirea liturghiei este potirul, vasul de pământ care poartă comoara de Sus, şi prin care creştinul primeşte, în conştiinţa propriei nemernicii, pe Însuşi Domnul. Nu potirul este ţinta evlaviei noastre, ştim din proprie experienţă în ce măsură slujind sfânta liturghie purtăm Cele cereşti cel mai adesea în vase de lut. Gesturile, simbolurile, ritualul sunt vehiculul prin care Dumnezeu con-lucrează cu omul. „Vremea este ca Domnul să lucreze” este cuvântul care marchează momentul pregătitor începerii liturghiei, cuvânt care arată necesitatea lucrării lui Dumnezeu aici şi acum, în urgenţă, „pentru că oamenii au stricat Legea” Domnului, pentru că oamenii din nepricepere au întunecat chipul prezenţei lui Dumnezeu în lume. Liturghia nu este numai anamneza de ordin psihologic ori emoţional, ci efectiv amprentarea omului de către Prezenţa care sfinţeşte. Repetând liturghia, omul se lasă pătruns, încetul cu încetul, de o Taină care devine în el o suflare nouă, o viaţă nouă:

„Liturghia se alcătuieşte astfel încât să întipărească în conştiinţa noastră cât mai deplin „lucrul” lui Hristos pe pământ (In. 17, 4). Prin necontenita repetare a acestui act, înţelesul lui cel atotcuprinzător devine din ce în ce mai mult propria noastră contemplare, viziunea noastră a lumii.”[4]

Laboratorul liturgic este spaţiul impregnării omului cu cele de Sus, spaţiul în care învăţăm

„[...] a trăi în planurile a două realităţi: cea dumnezeiască şi cea a noastră, a făpturii. [...] În fiecare clipă liturgică ne aflăm şi în această vreme, şi în veşnicie; prin noi curge încă viaţa stricăcioasă şi de moarte purtătoare a căderii, şi totodată cu noi este şi Cuvântul Său, Lumina Sa, viaţa Sa. Şi oricât am repeta noi această slujire, oricât ne-am umple de noi şi noi pătrunderi în realitatea liturgică, niciodată nu atingem „sfârşitul” ei. Şi totuşi, şi în bucurie, şi în teamă, ne împărtăşim cu viaţa dumnezeiască şi nici nu mai putem de acum a ne rupe de la marele şi necuprinsul gând al Făcătorului şi Tatălui nostru, ce ni se tot descoperă.”[5]

Liturghia nu constituie nicidecum o „metodă” de cunoaştere a lui Dumnezeu care ar garanta prin ea însăşi succesul demersului. Liturghia, cea pe care Părinţii Bisericii de Dumnezeu insuflaţi au alcătuit-o ca înveşmântare de cuvânt de rugăciune a Tainei Împărtăşirii cu Hristos, Taină instituită de Însuşi Fiul Lui Dumnezeu la Cina cea de taină, este mediul prin care experienţa de rugăciune la nivel eclezial transformă pe oameni în mădulare vii, împărtăşite de viaţă, ale unuia şi aceluiaşi trup al lui Hristos care este Biserica şi a cărei cap este Însuşi Hristos. Spaţiul liturgic este spaţiul în care omul, prin săvârşirea dumnezeieştii liturghii, experiază Pogorârea Duhului, experiază în duh o intrare în simţirea vieţii veşnice, şi începe a se împărtăşi, de aici şi de acum, din viaţa lui Dumnezeu.

 

Liturghia, mulțumirea participării la Taină 

 „Este Taina instituită de Însuşi Iisus Hristos, prin rugăciunea de mulţumire şi gestul de binecuvântare a pâinii şi paharului (Lc. 22, 19-20), la ultima Sa cină împreună cu apostolii, în care Biserica actualizează în mod sacramental opera sa răscumpărătoare, concentrată în jertfa şi învierea Sa (1 Cor. 11, 23-26; Mt. 26, 26; Lc. 22, 17-19).”[6]

Euharistia este jertfa noului Legământ dintre Dumnezeu şi om. Legământul cel Nou, împlinire şi desăvârşire a celui Vechi, este pecetluit de Însuşi Fiul lui Dumnezeu devenit şi Fiul Omului, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, prin Întruparea, Patima, Răstignirea şi Învierea Sa. Este oferirea hranei celei noi, dumnezeieşti şi duhovniceşti, pe care mâncând-o omul născut în Hristos (din apă şi din Duh, prin botez) se îndumnezeieşte. Euharistia naşte în permanenţă Biserica, în care este pregustarea Împărăţiei Cerurilor aici pe pământ, prin prezenţa harului. Creştinii sunt prin excelenţă mulţumitorii Împărăţiei lui Dumnezeu, cei care pun în centrul existenţei lor gestul de mulţumire şi de recunoştinţă adresat lui Dumnezeu pentru binecuvântarea de a-i face părtaşi vieţii dumnezeieşti. Euharistia a căpătat cu timpul forma a ceea ce numim astăzi „sfânta şi dumnezeiasca liturghie” şi pe care o săvârşim curent în zilele noastre după tipicul primit de la sfinţii Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur.

Hristos Însuşi îndeamnă la a săvârşi neîncetat jertfa euharistică: „de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar, moartea Domnul vestiţi până când va veni”(I Cor. 11, 26). După Învierea Sa, Hristos se arată lui Luca şi Cleopa pe cale, şi, nerecunoscut de aceştia, le tâlcuieşte Scripturile care dădeau mărturie despre Sine, apoi cinează cu ei, şi frângând pâinea, ochii lor se deschid spre a-L recunoaşte, iar El se face nevăzut de la faţa lor. Gestul este cel al consacrării liturgice a Darurilor, Hristos rămânând prezent cu ei prin pâinea devenită Trupul Său. Este mărturia încă dintru început a prezenţei euharistice a lui Hristos, în acest chip, şi propunându-Şi să sfinţească astfel pe om prin cuminecare-împărtăşire până la sfârşitul veacurilor. Gestul frângerii pâinii şi gustarea lui Hristos euharistic este deci, încă dintru început, în Biserică, miezul trăirii creştine. Mărturiile despre săvârşirea euharistiei sunt vechi de când creştinismul. Didahia celor doisprezece apostoli, „documentul cel mai important din imediata apropiere a Apostolilor şi izvorul cel mai vechi al legislaţiei bisericeşti” [7], pare a cuprinde cele mai vechi indicaţii tipiconale cu privire la săvârşirea Tainei Euharistiei:

Iar cu privire la euharistie, aşa să faceţi euharistia: Mai întâi cu privire la potir: „Îţi mulţumim Ție, Părintele nostru, pentru sfânta vie a lui David, sluga Ta, pe care ne-ai făcut-o nouă cunoscută prin Iisus, Fiul Tău. Ție slava în veci”. Cu privire la frângerea pâinii: „Îţi mulţumim Ție, Părintele nostru, pentru viaţa şi cunoştinţa, pe care ne-ai făcut-o cunoscută nouă prin Iisus, Fiul Tău. Ție slava în veci. După cum această pâine frântă era împrăştiată pe munţi şi fiind adunată a ajuns una, tot aşa să se adune Biserica Ta de la marginile lumii în împărăţia Ta. Că a Ta este slava şi puterea, prin Iisus Hristos în veci”. Nimeni să nu mănânce, nici să bea din euharistia voastră, ci acei care au fost botezaţi în numele Domnului. Căci cu privire la aceasta a spus Domnul: „Nu daţi ceea ce este sfânt câinilor”(Mt. 7, 6).

Iar după ce v-aţi împărtăşit, mulţumiţi aşa: „Îţi mulţumim Ție, Părinte Sfinte, pentru sfânt numele Tău, pe care L-ai sălăşluit în inimile noastre şi pentru cunoştinţa, credinţa şi nemurirea, pe care ne-ai făcut-o nouă cunoscută prin Iisus, Fiul Tău. Ție slava în veci. Tu, Stăpâne atotputernice, „ai zidit toate” (Inţ. Sol. 1, 14) pentru numele Tău. Mâncare şi băutură ai dat oamenilor spre desfătare, ca să-Ți mulţumească Ție, iar nouă ne-ai dăruit, prin Fiul Tău, mâncare şi băutură duhovnicească şi viaţă veşnică. Înainte de toate, Îţi mulţumim, că eşti puternic. Ție slava în veci. Adu-Ți aminte, Doamne, de Biserica Ta, ca s-o izbăveşti de tot răul şi s-o desăvârşeşti în dragostea Ta, şi „adună din cele patru vânturi”(Mt. 24, 31) această Biserică sfinţită în împărăţia Ta, pe care ai pregătit-o. Ca a Ta este puterea şi slava în veci.”[8]

Viziunea euharistică asupra lumii se exprimă prin demersul de întoarcere, în gest de dăruire proprie a omului, ca fiu către Părinte, a darurilor pe care Părintele le-a dăruit mai înainte acestuia prin intermediul creaţiei întregi. Acest demers poate cuprinde întreaga fiinţare a omului, şi este vindecarea prin excelenţă, întru sfinţenie, de toată schizofrenia pe care omul contemporan o experimentează atât de des în încercările sale de a cunoaşte lumea, pe Dumnezeu şi pe sine însuşi. Liturghia structurează deci pe om în gest de dăruire de fiu către Părinte.

 

Teologia liturgică, o teologie prin excelență întrupată

Dumnezeu adresează omului Cuvântul Său. Îl adresează nu cum o face omul, fonetic sau scris, ci întrupat. Cuvântul lui Dumnezeu este Dumnezeu Însuși. Cuvântul lui Dumnezeu este Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat și om adevărat, iar teologia dumnezeiască exprimă această realitate a unirii – sinergiei dintre dumnezeiesc și omenesc. Teologia noastră, pe urmele teologiei lui Hristos, este chemată la rândul ei a se structura ca trăire a realității omenești, „de jos”, cu inspirație și putere „de Sus”. Teologia noastră are de unit, după cum Hristos a unit în propria-i Persoană firile omenească și dumnezeiască, cultivarea pe orizontală cu cea pe verticală în gestul cruciform al unui uman care participă simultan la realitatea proprie firii sale și deopotrivă la harul dumnezeiesc. Gestul de asumare a lui Hristos exclusiv cultural sau istoric este deci gest de ratare a Sa cel puțin la aceeași masură ca gestul teologhisirii „înalte”, „angelice”, prin preocupări care rup pe om de realitatea concretă a existenței sale. Evitând cele două extreme, avem de descoperit paradoxul simultanei noastre umanizări și îndumnezeiri întru Cel întrupat. Această trăire este imposibilă cu competență exclusiv orizontală, ea începe cu nașterea prin botez, și ulterior, cu cultivarea omului întru cele de Sus. Botezul, nici pe departe gest cultural și eventuală împlinire de „tradiție” cultural-religioasă (scrisă cu t mic), este gestul efectiv de intrare în viața care „îmbracă” pe om cu Hristos din lăuntrul său, împărtășindu-l astfel cu realitatea lui Hristos care nu este aceea a omului simplu, ci a omului-Dumnezeu. Este îmbrăcarea goliciunii omului cu o haină care acoperă din interior spre exterior ceea ce păcatul a știut să dezbrace. Scufundarea de la botez, gest cât se poate de concret, poartă de fiecare dată realismul său de „moarte” în vederea Învierii. Iar privirea adultului botezat, se poate remarca uneori, este privirea omului cu care s-a întâmplat minunea ca într-o clipă să redevină copil. Harul readuce chipul curat și copilăresc, și înțelegerea că copilăria nu este o vârstă, ci o stare pregătitoare Împărăției. O spune Hristos prin aceea că dacă nu vom deveni ca acești copii, nu vom intra în Împărăție.

 

Nou-născutul în credință ce sunt are nevoie să fie hrănit de Dumnezeu prin viața Bisericii ...

Copiii mici au nevoie de lapte, și nimic altceva nu îl poate înlocui. Cuvântul dat de har prin gura părintelui inspirat de Dumnezeu este laptele pentru copilul duhovnicesc care suntem fiecare dintre noi. Copilul primește gestul hrănirii fără să îl înțeleagă, conștiința lui nu poate purta încă o minimă judecată cum că acest lapte este vital pentru creșterea sa, face gestul primirii și atât. Mai târziu ajunge să priceapă că acest lapte nu seamănă cu coca-cola sau cu sucul de portocale, că diferența fundamentală dintre ele este faptul  că laptele conține ingredientele vitale pentru viața sa în timp ce celelalte nu. Conștiința de „vital” a cuvântului inspirat de har poate apărea mai devreme sau mai târziu la fiecare ... fericit este însă acela care a descoperit în trăirea sa diferența fundamentală dintre cuvântul întărit de har și cuvântul îmbunătățit omenește și atât. Cuvântul dumnezeiesc ține de ontologia omului întrucât răspunde nevoii ontologice a omului în devenirea sa, el nu este „interesant” ca unul care aduce informație, ci mai curând „viu” ca unul care aduce viață.

Mămicile știu că un bebe care nu stimulează sânul riscă să-și aducă mama în situația de a nu mai putea produce lapte, după cum știu deopotrivă ca un bebe harnic, care stimulează consecvent sânul mamei sale, are implicit bucuria să fie hrănit din abundență. Dumnezeu hrănește din abundență pe tot copilul harnic, și hărnicia copilului este cea care provoacă abundența! Harul vine prin tainele Bisericii, prin intermediul preoției, și preotul este primul martor care asistă la minunea prin care primind copiii duhovnicești în jurul său, în cererea lor de hrănire, vede laptele curgând șiroaie către aceștia din izvoarele de viață făcătoare ale lui Dumnezeu, iar în curgerea sa îl hrănește din abundență și pe el, lăsându-l într-o uimire a bucuriei fără de margini ... Preoția este minunea hrănirii pruncilor nu din ceea ce produci tu ca preot, ci din ceea ce primești mai de Sus prin preoția pe care o porți.

Dumnezeu, adresându-i-se omului, pe care îl cunoaște la măsuri la care proprii părinți nu îl cunosc, îi spune tainic la urechea inimii cele care răspund nevoii sale de înțelegere și de devenire. Ce minune poate fi mai mare? Dumnezeul nostru ne asumă personal pe fiecare dintre noi, dăruindu-ne cu înțelegerea Lui dumnezeiească ceea ce mângâie inimile noastre și le face bucurie veșnică. Duhul Sfânt – Mângâietorul ... întru El tot sufletul primește mângâierea bucuriei că este înțeles și iubit de Părintele dintru înălțimi, și cuvântul care vine este tămăduire și înviere ... de aceea sfinții, în cuvântul lor, mângâie și odihnesc ca nimeni altți pe oameni ... pentru că în cuvintele lor harul însuși poartă dinspre Cel care ne cunoaște cel mai bine inimile cele care corespund real nevoilor noastre cele mai intime și mai delicate, mai profunde ...  Dumnezeu ne hrănește așa cum nici un produs omenesc nu poate răspunde nevoii noastre ființiale de hrană ... ne hrănește înnobilându-ne chipul trăirii noastre până vom ajunge în Împărația în care, întru Hristos, nu există stăpâni și slujitori sau robi, ci doar Tată și fii.   

 

... până la a ne împlini ca fii avem a crede cu stăruință în îndumnezeirea omului

Cum să putem ajunge fii ai lui Dumnezeu, Tatăl nostru, dacă credem doar în iertarea păcatelor și atât, și nu ne împărtășim din viața Lui? Hristos ne cheamă nu la o simplă iertare, ci la filiație, un dar pe care nici îngerii din ceruri, duhuri slujitoare, nu îl au ! Nu este o nebunie sa credem în îndumnezeirea omului, ne învață sfinții, ci mai curând să nu credem! Iată un păcat puțin conștientizat în ziua de azi, și totuși atât de prezent ... a nu crede în posibilitatea reală de a-L cunoaște pe Dumnezeu prin întâlnirea lăuntrică cu harul dumnezeiesc. Arhimandritul Sofronie Zaharov, sfânt contemporan a cărui mărturie de sfințenie se mărturisește, printre altele, aș spune în chip bătător la ochi, prin îndrăzneala întru Domnul cu care a vorbit omului contemporan despre experierea harului, dezvăluindu-și propria experiență ajunsă până la măsurile taborice ale vederii luminii necreate, spune că omul crede cu adevărat în propria mântuire doar când crede în propria îndumnezeire. Dar cum adică „îndumnezeire”, cine poate ajunge ca Dumnezeu?

Îndumnezeirea este mărturia din totdeauna a lui Hristos și a sfinților despre posibilitatea reală a omului de a deveni tot mai impregnat de prezența harului până la măsurile materialului uman înroșit în focul prezenței dumnezeirii (a se vedea relatările lui Gheron Iosif), cu care dumnezeire nu se confundă dar cu care devine una prin participare, fapt prin care omul trăiește întru Dumnezeu și Dumnezeu întru el. Evident, îndumnezeirea nu este nicidecum o etichetă pusă pe om exteriorist, ci transformarea lăuntrică a acestuia ca viețuire după Duhul, Cel care în inimă învață pe om ființarea întru cele de Sus. Duhovnicie înseamnă primirea luminii prin care să putem distinge ce duce în Sus de ce duce în jos ... cel care percepe creștinismul doar ca set de reguli exterioare, legislativ, juridic, ca sistem de îndoctrinare a omului, nu cunoaște harul lui Dumnezeu ... întru acest har îți este imposibil să rămâi în ghettoul propriilor păreri și să nu simți lărgirea orizontului prin intuirea unei Prezențe care dă viață și împrospătează toată simțirea ta ... adevărata primăvară, lăuntrică, începe când la spovedanie te-ai lepădat de impovărările de tot felul care murdăresc și inferiorizează umplându-te artificial cu un „tine” lăuntric pervertit și bolnav. Sărac cu duhul este cel care s-a lepădat de toate acestea ...    

Ca să poți întrupa în tine această trăire trebuie să ai încredere în Hristos. Această încredere nu presupune o certificare intelectuală, altfel sfântul Siluan nu s-ar mai fi rugat cu lacrimi o viață întreagă: dă, Doamne, întregii omeniri să Te cunoască pe Tine cu adevărat, întru Duhul Sfânt". Încredințarea lăuntrică despre Hristos ca Adevăr (întrupat! ca să-L putem cunoaște până și prin atingere!) al lumii vine prin Duhul Sfânt, Duhul Adevărului („Împarate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului ..."). Doar întru Duhul Sfânt poate fi mărturisit Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu. Recunoașterea Lui, despre care sfântul Siluan spune: „sufletul dintr-o dată vede pre Domnul şi Îl recunoaşte [...] în Duhul Sfânt se cunoaşte Domnul, şi Duhul Sfânt umple întreg omul: şi sufletul, şi mintea, şi trupul. Aşa se cunoaşte Domnul, şi în cer, şi pe pământ", este o recunoaștere întru ființă, presupunând participarea omului în integralitatea sa. Și este recunoaștere și nu atât cunoaștere! Aceasta spune ceva despre taina întâlnirii omului cu Hristos, despre faptul că există o „memorie" a lui Dumnezeu în om care vine în fața evidenței conștiinței prin lucrarea Duhului. Nu mintea Îl descoperă, ci evidența Lui este dar al Prezenței Duhului în om ...

 

Întâlnirea cu sfinții lui Dumnezeu constituie adevărata facultate de teologie ...

Întâlnirea cu teologia sfinților, întâlnire care exprimă firescul întâlnirii cu Duhul manifest prin „carne și oase”, poartă atât realismul prezenței omului simțit ca unul dintre noi, cât și nefirescul întâlnirii unui omenesc care scapă omenescului îngenuncheat de păcat cu care suntem atât de obișnuiți:  

„De ce acest sentiment de uimire care scapă oricărui bun simţ şi raţiunii înseşi? Ceea ce simţeam înaintea lui Nicon era Universalul. Pentru mine timpul se abolise, iar eu mă aboleam pe mine însumi la picioarele cuviosului. Nimeni niciodată nu va exprima această pace negrăită. Gândindu-mă acum la ea, nu ştiu unde mă situam în raport cu el ; cred că în acel moment nu mai existam în trupul meu. [...] În această prezenţă desăvârşită care umplea coliba cu o strălucire neobişnuită, ansamblul de complexe, angoase şi frici ce constituie ţesătura naturii noastre, crispările înnodate în noi, reticenţele, replierile, resentimentele, întreaga răutate umană ajunge la maturitate într-o clipă, ţâşneşte la suprafaţă. O poftă de a striga te cuprinde, pentru a te aneantiza în acest strigăt; dorinţa de a dispare în această bucurie fără margini, permanentă, irezistibilă, în această bucurie regeneratoare. Care bucurie? Aceea de a te simţi brusc uşurat de toate greutăţile care te apasă. Aceea de a avea acolo concret înaintea ta proba palpabilă, incontestabilă a Spiritului şi, îndrăznesc s-o spun, a Duhului în carne şi oase; de a avea în sfârşit dovada de necontestat că aceste fiinţe teandrice, de care ni s-a vorbit totdeauna în cărţi fără să le putem verifica vreodată existenţa, aceste fiinţe există cu adevărat, chiar dacă sunt printre cele mai rare din lume; şi prin însuşi acest fapt dovada că transformarea umanităţii într-o stare superioară a conştiinţei nu este o ipoteză, un mit, o utopie, ci o încercare perfect realizabilă, chiar dacă de o dificultate extremă. De asemenea şi bucuria pe care de acum şi până la moartea mea o voi trăi cu certitudinea că această posibilitate există. [...] Simţeam în acelaşi timp ca un imens dezgust faţă de mine însumi. Mă gândeam că mă aflu într-un câmp magnetic în care îmi era la fel de dureros să rămân şi să mă depărtez. L-aş fi urmat pe acest om până la sfârşitul lumii. Prezentul Veşnic. Era el ! ”[9]   

Arhimandritul Sofronie ne întărește în a stărui a călca pe urmele lui Hristos raportându-ne, ca la o adevărată stea polară prezentă întru înălțimi și care să ne călăuzească pe cale, la sfințenia însăși, pe care să o dorim, și de care să nu ne lepădăm din start ca de una care este prea sus ...  drumul este presărat cu dificultăți, de care doar onestitatea noastră față de Domnul și de conștiința noastră, prin gestul ascultării de duhovnic, ne poate ocroti ... mărturie că se poate reuși este sfântul care aduce în carne și oase prezența dumnezeirii exprimată prin trăirea omenescului.  



[1]Părintele Philoteos Pharos, Înstrăinarea Ethosului creştin, ed. Platytera, Bucureşti, 2004, p. 102.

[2]Ibidem, p. 104.

[3]Ibidem, p. 105.

[4]Arhimandritul Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, ed. Sofia, Bucureşti, 2005, p. 332.

[5]Ibidem, p. 337.

[6]Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă, ed. IBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 156.

[7]Scrierile Părinţilor apostolici (traducere, note şi indici de pr. dr. Dumitru Fecioru), ed. IBMBOR, Bucureşti, 1995, p. 17.

[8]Ibidem, pp. 31-32.

[9] Jean Biès, Athos – muntele transfigurat, ed. Deisis, Sibiu, 2006, pp. 234-237.

FaLang translation system by Faboba