Cuvânt către tinerii care se pregătesc să se căsătorească

User Rating:  / 1
PoorBest 

Căsătoria este o alegere ...

 

A plonja împreună cu Hristos în propriul sine este un dar de Sus. Prin el se sparge gheața cea de suprafață a eu-lui de zi cu zi pentru a ne descoperi adâncul din noi, inima noastră profundă, inteligibilă în lumina lui Hristos Cel sălășluit în ea începând cu propriul nostru botez. O astfel de inimă, descoperită sieși încă din tinerețe prin dorul după Hristos, va putea naște, mai devreme sau mai târziu, întrebarea : „ce fac, mă căsătoresc sau mă călugăresc ?”. Cu alte cuvinte: „cum o apuc spre Domnul, pe ce drum ?”. Frământarea îi este redutabilă celui preocupat lăuntric de propria mântuire, de grija relației sale cu Dumnezeu pe care Îl resimte din toată ființa Prezent și Viu, pentru că alegerea se cere limpede : o singură cale asumată în perspectiva veșniciei. Se poate spune că a nu te căsători, nici călugări este și aceasta cumva o cale, dar personal nu îmi pare să aibă consistența celor două în care Dumnezeu binevoiește în chipul unei binecuvântări deosebite. În orice caz ți se cere deci maturitatea unei alegeri determinante pentru întreaga ta existență, pentru veșnicia ta. 

Este limpede că într-un astfel de context nimeni nu poate hotărî pentru tine. Nimeni nu te poate degreva de această covârșitoare responsabilitate. Ca de altfel în orice alt moment fundamental din viața ta, nimeni nu poate purta pentru tine încărcătura clipei, nimeni nu te poate înlocui în trăirea ta, ești doar tu și Dumnezeu. Nici măcar duhovnicul nu-ți poate lua locul, dar ajutorul lui este esențial în măsura în care îndrumându-te și spovedindu-te ajungi să te clarifici interior spre buna decizie, și aceasta întru acel tip de căutare imposibil de circumscris competențelor omenești, inspirată de Duhul care cunoaște ca nimeni altul lăuntrul omului. A te încredința în mâinile lui Dumnezeu prin îndrumare de părinte îți cere asceza de a te lepăda de tine și de a te lăsa purtat de dragostea lui Dumnezeu către ceea ce poate mintea ta nici nu bănuiește ... aceasta întrucât Dumnezeu nu poate lucra decât minunat, adică dincolo de așteptările tale.

 

 

Suntem pregătiți pentru căsătorie ? 

 

„Cine dorește să se mântuiască”, spun părinții, „cu întrebarea să călătorească”. Experiența duhovnicească a celor mai în vârstă este o bogăție din care avem a ne împărtăși spre propriul nostru bine. Știm de altfel cu câtă ardoare încercăm să înțelegem în perioada tinereții ce drum să apucăm. Întrebările în noi sunt ardente, simțim că este vorba de însăși viața noastră. Pornind de la această stare, să ne așteptăm ca realitățile descoperite și răspunsurile primite să ne surprindă profund, premisă pentru antrenarea noastră într-o devenire la nivel existențial. 

Personal cred că cine a înțeles șansa căsătoriei ca mediu în care ne putem frânge egoismul personal prin ascultarea de celălalt, prin disponibilitatea pentru celălalt pentru că îl iubim, până la a suferi „smerirea” pe care ne-o aplică voluntar sau nu, poate începe să îndrăznească să ia în considerație această cale în viața lui. Este îmi pare ceea ce sugerează răspunsul primit de tânărul din întâmplarea următoare, petrecută nu de mult în România :

Un tânăr se înfățișează în fața episcopului cerând cuvânt de îndrumare în privința alegerii pe care să o facă în viață. „Ce să fac, să mă călugăresc sau să mă căsătoresc ?” Privindu-l cu luare aminte, episcopul îl întreabă : „Crezi că poți să faci ascultare ?”. „Da”, răspunde tânărul. „Ei”, îi atunci căsătorește-te”, răspunse episcopul.

Ineditul situației ține de faptul că ne-am fi așteptat la răspunsul : „ei, atunci fă-te călugăr”, în obișnuința noastră de a plasa automat „ascultarea” în sarcina monahismului ... se știe doar că monahul apucă pe calea lepădării voii proprii care este prin excelență cale a ascultării. Să înțelegem că și în căsătorie se cere „ascultare” ? Cuvântul ascultare nu trebuie perceput însă juridic, ci mai curând ca disponibilitate lăuntrică de a bucura pe celălalt oferindu-te lui cu tot ceea ce ești. Dacă în monahism, cum spunea cineva din Sfântul Munte, „ascultarea este cea mai grea, pentru ca face să sângereze inima”, nici în căsătorie nu se operează mai puțin pe „cord deschis” : celălalt este un eu-însumi de care depind și întru care și prin care mă împlinesc și pe care îl resimt cu sensibilitatea propriei mele inimi până la măsura ne-voinței, cu alte cuvinte până la măsura călcării propriei voiri pentru ca dragostea întru Hristos să ne copleșească pe amândoi și să răstignească egoismul care se insinuează perfid în viața noastră.

Omul se împlinește și se desăvârșește ca persoană relațional. Hristos ne învață că nu poate cineva să spună că Îl iubește pe Dumnezeu dacă nu iubește pe aproapele său. Prin căsătorie avem în consecință un mediu privilegiat în care putem experimenta, prin iubirea de soț sau de copii, însăși iubirea de Dumnezeu. Iar a iubi nu te plasează niciodată pe o poziție de putere omenească, ci de vulnerabilitate, de dependență întru Hristos de celălalt, în fața căruia nu poți acoperi propriile tale goliciuni și insuficiențe. Cu cât ai vrea sa fii mai deplin în iubirea ta față de celălalt, nu-ți poți ignora sărăcia, chiar și atunci când harul primit o acoperă cu delicatețe. Personal cred că apofatismul se trăiește în relația între soți printr-o iubire care nu se poate epuiza la nivel de discurs, care te solicită către o plinătate în care realizezi propriile neputințe, prin discrepanța între felul cum te poți dărui și deplinătatea pe care ai dori-o să fie din partea ta în acest gest. În fapt, e o constatare cât se poate de pragmatică faptul că ai nevoie imperioasă de har de la Dumnezeu pentru a fi în comuniune cât mai deplină cu celălalt. Când iubești cu sete profundă de celălalt, este ca o revărsare peste tine, ca umplere care debordează solicitându-te din toți porii ființei tale, o sete cu dor de desăvârșire.  

Ascultarea întru Hristos ține de o vocație universal umană. Ascultarea este vocația oricui îi urmează Celui care s-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte pe cruce, adică Hristos cel ascultător față de Tatăl ceresc. Știm că prin neascultare a intrat dintru început păcatul în lume. Ascultarea este atunci răspunsul care ne învie. Monahul își leapădă voia proprie în fața părintelui său ca ascultare directă de Hristos, Cel ce este El Însuși modelul omului ascultător de „Tatăl nostru”. Soții nu descoperă însă, la rândul lor, pe calea iubirii ca dăruire către celălalt, și deci reciprocă ascultare, și împreună către Dumnezeu, taina „micii Biserici” care este familia? Ar fi chiar de mirare ca binecuvântarea însoțirii bărbatului cu femeia prin căsătorie, la care Mântuitorul a făcut de altfel prima sa minune în Cana Galileii, prin ascultare către maica Sa, să nu aibă în miezul ei vocația ascultării ...

În ceea ce privește pe tânărul din relatarea noastră, suntem în fața unui gest curajos. Dorește să-și încredințeze viața lui Hristos și cere cuvânt de părinte, fiind dispus să asculte. Câți am fost sau suntem în stare să ne punem la picioarele lui Hristos și să-i cerem tot așa să Îl urmăm necondiționat, din iubire? Ascultarea vine din iubire. Iubirea se naște și se aprofundează prin ascultare. Monahismul și căsătoria sunt fiecare, vocațional, experiență vie a acestor realități, ele „se completează și se echilibrează”, după cum afirmă episcopul Kallistos Ware, „cam în felul în care se completează și se echilibrează în teologie calea catafatică cu calea apofatică. Ambele sunt Taine ale iubirii. Dar ceea ce soțul și soția realizează unul prin celălalt, călugărul se străduiește să dobândească direct. [...] Pentru noi toți, căsătoriți sau monahi, iubirea este, cu harul dumnezeiesc, atât ceva ce avem deja și izbucnește spontan în inimile noastre, cât și ceea ce trebuie să învățăm și pentru care trebuie să luptăm și să suferim mereu”. 

Iubirea face ascultarea de celălalt posibilă și acolo unde inima se rănește de neputințele omenești. Când iubești accepți și rănirile care vin din partea celuilalt și astfel o fărâmă din neputința și din răul lumii se stinge prin iubirea ta. Într-un cuplu iubirea biruiește neputințele, și infinit mai mult, înmulțește iubirea întrucât cheamă darul de a veni viață pe lume, aceasta într-o dinamică care depășește chimia ori biologia propriilor noastre trupuri, cheamă la existență o nouă ființă care te va iubi dintru început, necondiționat. Ce taină că iubirea aduce viață în lume ! Și ce pervertire diabolică că acest fapt al unirii între bărbat și femeie este desfigurat de unii prin unirea trupească cu persoane pe care nu le iubesc, contrazicând astfel tocmai taina prin care Dumnezeu a rânduit ca din și prin iubire să vină omul în lume ! 

 

 

Iubirea unui cuplu în care Dumnezeu binevoiește se face lumii mărturie despre El

 

Câtă nevoie are lumea de azi să vadă familii cu viață curată, strălucind de prezența tainică a harului care să mărturisească el însuși despre frumusețea și taina care se întâmplă în aceste familii prin prezența lui Hristos ! Este limpede că monahul este chip nobil al dăruirii integrale lui Hristos, este însă omul căsătorit chemat la mai puțin ? Dacă monahismul este mărturia suprafirescului depășirii limitărilor firii rănite de păcat ca anticipare încă din trup ale celor ce vor să fie, chip îngeresc de viețuire încă de aici, nu este căsătoria oare la rândul ei mărturia firescului a ceea ce Dumnezeu a așezat încă de la începutul lumii, unirea bărbatului cu femeia în taina care face ca cei doi, deveniți un trup, să se străduiască a fi întru împărăția lui Dumnezeu ? 

Pentru o lume înstrăinată de căutarea sfințeniei, descoperirea căsătoriei ne apare astăzi ca o urgență. Oamenii au nevoie de exemple de sfințenie, de strălucire a curăției vieții de cuplu și de familie în mijlocul lor, au nevoie să descopere  bucuria de a fi cu Dumnezeu din interiorul vieții societății în care trăiesc, de mărturia că acest mod de viață este posibil, este de actualitate. Deviațiilor și anormalităților cu aspirație de firesc le putem astfel răspunde, prin propria-i radiere și strălucire, cu bucuria unei vieți curate de cuplu care trăiește întru Dumnezeu. Oare nu acest fel de contaminare pozitivă, prin cupluri cu viață căutătoare de har, ar putea dospi frământătura întreagă a lumii în care trăim, prin naștere de copii care din pruncie să fie luminați cu o înțelegere compatibilă cu cele ce țin de veșnicie? Copiii sunt exercițiul viu prin care uităm de noi înșine din preocupare pentru celălalt, prin ei devenim noi înșine, mai deplin, oameni. Cine se pregătește deci pentru căsătorie nu o poate disocia de darul venirii copiilor pe lume, care este împlinitor. Personal cred că ascultarea reciprocă a soților unul de celălalt, și a lor împreună de Hristos prezent prin viața Bisericii, are puterea să sfințească lumea tocmai prin mărturia frumuseții împlinitoare a unei astfel de vieți. 

 

 

Cu cine ne căsătorim ?

 

Trei întrebări fundamentale solicită răspunsul nostru înainte de a face pasul căsătoriei. Prima este: „Îl (o) iubesc ?”. A doua este :  „Mă iubește ?”. A treia este: „Prin felul cum suntem noi, ca structură, ca preocupări, mergem în aceeași direcție ?”. 

Primele două sunt afirmare a ceea ce constituie de altfel miezul cererii de binecuvântare pe care o adresăm lui Dumnezeu cerând săvârșirea tainei Cununiei. Cei doi au a-și împărtăși reciproc iubirea lor. Nu Dumnezeu alege pentru mine viitorul soț sau soție, nici măcar părintele duhovnic, ci eu însumi. În alegerea mea sunt în fața propriei conștiințe deoarece mă pregătesc de un gest care va aduce în proximitatea mea pentru toată viața pe cel prin care Dumnezeu îmi va da mântuire, pe cel care va fi în intimitatea mea în toate ale mele, prin care voi trăi, gândi sau simți – cel cu care voi fi împreună un trup. „Sărutul” lui Brâncuși are această vocație a mărturiei întregirii trupului prin unirea între el și ea într-o îmbrățișare fuzională în care cei doi fac corp comun. Reciproca îmbrățișare suprinde cel mai bine gestul iubirii : fiecare își „umple” brațele cu celălalt, îl cuprinde pe celălalt în sine însuși pe cât este cu putință, într-un gest continuu însetat de „mai adevărat” care nu este posibil decât prin trăirea mai deplină a harului dumnezeiesc.

A iubi înseamnă a accepta însă și să suferi pentru celălalt, a accepta să fii fragil, a accepta să fii dependent de voința celuilalt prin a nu te pune la adăpost în fața impactului pe care cel iubit îl poate avea asupra ta, această putere dându-i-se tocmai prin gestul tău de a-I încredința lui Hristos viața ta prin căsătorie. A iubi înseamnă a ierta și a stărui în a primi iertarea celuilalt până când orice resimțire de cruce din intimitatea cuplului devine prilej de înviere. A iubi înseamnă a fi gata să te schimbi în întâmpinarea realității celuilalt, înseamnă să știi să lași de la tine crezând sincer că interpelarea celuilalt sau împrejurările concrete ale vieții sunt tot atâtea prilejuri oferite de Dumnezeu spre propria-ți îndreptare pe drumul cel lung al împlinirii tale în Hristos. Cu cât iubești mai mult, cu atât resimți grija pentru cel iubit, și chiar frica de a nu pierde bogăția de viață pe care o trăiești. Această frică, asumată duhovnicește, te conduce către nevoia ardentă de rugăciune adresată lui Hristos Cel care iubește și suferă cel mai mult pentru toți. Devii astfel un rugător permanent pentru soțul sau soția ta, pentru copiii tăi,  stăruind astfel în lucrarea de încredințare a ta, a familiei tale, neîncetat, viu, lui Dumnezeu, Singurul care te poate ocroti în fața agresiunilor și pătimirilor specifice acestei vieți.  

Al treilea răspuns privește tocmai această dimensiune de țintă a drumului celor doi : fără echivoc, ea trebuie să fie Hristos. Să nu uităm că drama celui care dorește căsătorie cu cineva de altă religie se manifestă cel mai adesea în imposibilitatea de a-i putea împărtăși celuilalt intimitatea ta în Hristos, trăirea ta, năzuințele tale intime, profunzimile tale lăuntrice înnobilate de prezența harului, întrucât cel cu care vrei să te unești se raportează din exterior la ele odată ce nu-L primește pe Hristos ca Mântuitor în viața sa. 

 

 

Ce ne aduce concret slujba cununiei ?

 

Recunoașterea societății civile pentru demersul de unire prin căsătorie se petrece la primărie. În Biserică primim nimic mai puțin decât har de Sus sub forma binecuvântării lui Dumnezeu pe un drum care duce la „scrierea numelor noastre în ceruri”. Logodna este binecuvântarea noastră prin punerea inelelor ca semn vizibil al alianței („alliance” înseamnă în franceză și alianță, dar și verighetă) între un „el” și o „ea” după modelul biblic al alianței dintre Dumnezeu și om începută prin prooroci și desăvârșită prin venirea Fiului lui Dumnezeu Întrupat. Cununia înseamnă taină de încununare a celor doi, unul prin celălalt : „se încununează robul lui Dumnezeu … cu roaba lui Dumnezeu ...”, „se încununează roaba lui Dumnezeu … cu robul lui Dumnezeu ...”. Cu alte cuvinte, soțul se face prin binecuvântarea lui Dumnezeu și în numele Sfintei Treimi prilej de mântuire și de slavă dumnezeiască pentru soție, care devine astfel cununa sa cerească, iar soția pentru soț deopotrivă. Din această înțelegere decurge și modul de făptuire care se cere celor cununați, cu alte cuvinte preocuparea continuă de a-și înnobila trăirea de zi cu zi prin căutarea harului lui Dumnezeu ca dăruire către celălalt.

Cununia nu este doar un moment, ci o stare de primire de har care se prelungește asupra vieții întregi. Săvârșirea slujbei cununiei nu face decât ca lucrurile să înceapă să se construiască ca familie pe fundația solidă a acelei spălări lăuntrice, esențială în gestul de pregătire pentru nuntă, care este spovedania viitorilor soți. Prin cununie are loc primirea harului unirii celor doi prin puterea sfințitoare a lui Hristos. Este căsătoria cumva „o desfătare cu acte în regulă din partea lui Dumnezeu” pentru că cei doi pot face acum ceea ce înainte era categorisit ca păcat? Unirea trupească a celor doi nu are nici un sens fără iubire alimentată și sfințită de Sus. Ceea ce le aduce cununia față de înainte este taina Prezenței care strălucește, fie și prin firescul unirii biologice, suprafirescul prezenței harului, duhovnicescul. Care este deci cel mai mare dar cu care participă soțul sau soția în căsătorie dacă nu chiar darul dumnezeiesc revărsat de Sus pentru iubirea lor ? 

Încă de la momentul în care gustă din „paharul mântuirii” la nuntă, cei doi au de înțeles că nunta este viață de împărtășire din prezența dumnezeiască. În biserica primară, paharul gustat era chiar sfântul potir cu Sfintele Taine, Hristos unind pe cei doi prin participarea la jertfa liturgică, prin împărtășirea euharistică. Iar dacă Hristos ne unește, la El să cerem sprijin în momentele de încercare ale vieții de familie. El pune încă dintru început, numai să nu ne lenevim în a o activa în noi, energia Sa dumnezeiască prin care, precum Petru odinioară, vom putea păși peste valurile și învolburările, am spune inevitabile, ale acestei vieți. Gest posibil numai dacă ținta vieții noastre este Hristos. Lui îi cer soțul și soția, ținându-se împreună mână de mână întru Taina Cununiei: poruncește-ne, Doamne, să venim la Tine !

 

FaLang translation system by Faboba