Sunt tânăr, la ce-mi poate folosi mie Biserica ?

User Rating:  / 0
PoorBest 

      Rânduri ca acestea nu se vor în ruptul capului o dăscălire doctă din partea-mi adresată unora mai mici ca mine, cumva de pe piedestalul aceluia care se consideră cu multă experiență de viață, și care dă pe dinafară eventual în direcția acestora mai mici. Îmi amintesc de altfel propria-mi reticență cu care primeam la anumite vârste „morala” celor mari îndreptată spre neastâmpărata mea persoană. Rândurile acestea sunt deci, simplu, o mărturie a propriei căutări.

     Fac parte din categoria celor care s-au ferit de Biserică în primii ani ai tinereții lor. Nepăsare, indiferență, necunoaștere, explicații se pot găsi. În fond, îmi dau seama azi, dacă Hristos nu s-a făcut descoperit în inima ta, ai cel mult o vagă idee despre ce înseamnă ea în realitate. Cu atât mai puțin ce înseamnă omul, ce însemni chiar tu însuți într-o perspectivă care să depășească orizontul temporal imediat. Bruiat lăuntric de tot felul de poticneli în raport cu ceea ce percepi tu a fi „căderile” celor angajați într-un mod de viață altul decât al tău, cum sunt cei care duc viața Bisericii sau chiar o reprezintă în ochii tăi, „vederea” ta te împiedică să te prinzi de un lucru esențial : că-ți convine sau nu, că vrei să fii la curent cu asta sau nu, în pofida neputințelor omenești de tot felul, Taina creștină continuă să se întâmple sub ochii tăi, cu lumea, cu oamenii în general, și posibil chiar cu tine însuți. Astăzi îmi este limpede că aceste neputințe se văd cu precădere din exterior, nu pentru că dacă ești în interiorul Bisericii ți-ai anihilat spiritul critic, ci pur și simplu pentru că, fără Hristos lucrător în inima ta, atenția îți stă la mizeria altuia și nu la propria ta stare de cădere.

Descoperirea Bisericii în inima mea, mai curând nelămurit la început, iar apoi ca lucrare învăluindu-mă misterios cu tot mai multă putere, a însemnat în mine întâlnirea uimitoare cu Prezența care umple acolo unde nici o alta prezență omenească, în profundul inimii mele, nu a arătat tăria și competența necesare. Astăzi îmi dau seama că dintru început și până acum lucrurile au rămas neschimbate : nu mă pot dispensa de ce pune Dumnezeu în lăuntrul meu din simpla constatare că nimeni nu poate umple în mine așa cum umple El. Aviz deci celui care umblă din „fericire” în „fericire” fără să fie niciodată fericit: oare Dumnezeu nu ne vrea fericiți ? Hristos a adresat lumii „Fericirile” Sale acolo sus pe munte, ni le-a adresat nouă tuturor, dar trebuie cumva să urci spre mai sus ca să ai urechi să auzi și să înțelegi. Această urcare ne privește pe toți, cui nu-i face bine aerul curat și puternic de munte, și mă refer la aerul întărit de harul dumnezeiesc pe care îl respiră prin propria rugăciune cel în urcare către propria desăvârșire? Am învățat deci, în chip onest și recunoscător față de tot binele pe care l-am primit, să caut și să cultiv această Prezență. Am descoperit astfel din proprie experiență una din rațiunile de a fi ale Bisericii : să mă „îmbunătățească”, ca drum trecând de la păcat(se poate spune și moarte) la viață (asta nu are de-a face cu vreo intreprindere moralizatoare și pietistă, pentru că păcatul nu e o problemă ideologică, ci adevărată ratare a ceea ce ține de acea plinătate de viață care ar trebui să ne fie cunoscută nouă tuturor), să învăț să fiu om (creștinul are un avantaj incredibil, are în fața lui un model dumnezeiesc de om, Hristos, omul așa cum l-a vrut Dumnezeu).

Descoperirea Bisericii mi-a dat mai multe vești cu adevărat bune pentru propria-mi persoană : 1. că Dumnezeu există (ce uimire !) 2. că contez pentru El (copleșitor !) 3. că darurile pe care le-am primit, și continui de atunci să le tot primesc, nu sunt decât începutul (incredibil ! cui nu-i place să se pregătească pentru o viață în care va primi daruri peste daruri ? spre deosebire de viețile acelora care tot încrezându-se în propriile înțelepciuni sfârșesc inevitabil în fundături de viață și ajung să-și contemple propria sărăcire din interiorul ruinelor propriului eu). Dacă prima a dat sens întregii mele vieți, în sensul de a pricepe că ceea ce se întâmplă cu noi nu este irațional, că poartă sens, că este în relație cu Cineva care înțelege, ne înțelege, mă înțelege pe mine personal, cea de-a doua efectiv m-a copleșit prin importanța ei : eu, o biată furnicuță în acest Univers care se întinde în lung și în lat, în timp și în spațiu, contez pentru Cel care a făcut totul, pentru că în Taina Lui, de neexplicat pentru mine, știe să fie Parinte (și) unuia ca mine. Când spun părinte o spun în sensul de acea proximitate personală despre care avem oarecum idee prin viața de familie, mai ales dacă am avut șansa unor părinți buni și iubitori. Iar unui părinte, știu sigur mai ales de când am copii, îi pasă real de copilul său. A treia veste bună continuă și acum să mă copleșească în fiecare clipă : Dumnezeu nu poate lucra decât minunat, minunându-mă fără încetare de ceea ce poate face cu mine, din mine, pentru mine.

Unui tânăr ca mine, tânăr la vremea aceea cu vârsta, dar suficient de obosit de încercările de exercitare a propriei libertăți în tot felul de tendințe în fond perisabile și murdăritoare pentru propria-mi persoană, cuvântul evanghelic „veniți la Mine cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pre voi !”, îmi amintesc limpede, a răsunat viu. Problema era că viul cuvântului contrasta la epoca respectivă cu ceea ce percepeam eu a fi preoții (cine ar fi creazut că voi ajunge eu însumi preot? evident că dacă mi-ar fi spus cineva la vremea respectivă, aș fi leșinat de ras, dacă nu cumva l-aș fi considerat de-a dreptul pierdut cu mintea), îmi păreau niște persoane îmbrăcate în negru, în chip necesar foarte serioase, întristător de grave și care nu puteau după mintea mea să îmi împărtășească ceva care să nu fie întunecat și plictisitor.

Cum să trăiești însă cuvântul evanghelic (care înseamnă : « veste bună » !) fără chipul de Părinte care să-i dea viață concret în tine, in inima ta, prin prezența sa ? Și cum să ai idee să cauți Părinte la o vârstă la care tendința este să încerci cu orice preț să-ți descurci propriile intimități singur, la o vârstă la care sfatul colegilor și prietenilor pare în ochii tăi prioritar față de „morala” părinților, care cum să înțeleagă ei problemele tale cu abordarea lor de „oameni mari”? Personal, pornind mai ales de la experiența propriilor mele prostii și spărturi de cap pe care mi le-am permis ascultandu-mă doar pe mine sau pe alții cu înțelepciune în fond similară, am început să umblu spre a găsi sprijin, și deci un Părinte căruia să-i pese efectiv de mine, și care să știe să păstreze secretul propriei mele intimități (așa am descoperit că garanția absolută o ai tocmai în Biserică, prin spovedanie, nimeni nu va scoate ceva în exterior de acolo). Un Părinte de care să-mi fie drag, să simt că e valabil ce-mi spune.

Mărturisesc că am găsit, nu mulți, câțiva, puțini, dar care au fost efectiv începutul relației mele cu Dumnezeu în Biserica pe care am priceput-o în sfârșit ca fiind adunarea, într-o frățietate uriață de mărturisire întru credință, a tuturor celor care Îl iubesc pe Dumnezeu și care în consecință sunt armata lui bună, care face binele într-o lume înstrăinată de El. Acești unul, doi, trei Părinți mi-au arătat de la început o capacitate uimitoare de a se investi în mine, de a mă iubi fără nici o condiție, de a descoperi în mine lucruri frumoase acolo unde alții mă judecau fără drept de apel și nu-mi dădeau în fond nici o șansă spre îndreptare. Am descoperit astfel, în prelungire cu ceea ce Dumnezeu pusese ca simțire în chip direct în mine, lăuntric, că prin Părinte trăirea mea se confirma și se amplifica. Astfel am descoperit un drum al meu de care sunt până azi bucuros, pentru că, chiar și la două mii de ani distanță în timp de apariția în lume a creștinismului, simt cumva că pentru mine creștinismul a început acum, odată cu propria-mi înviere întru Hristos.

Biserica nu înseamnă ziduri, ci oameni vii. Mi-a trebuit timp sa pricep asta. Viul pe care îl transferă Biserica în viața mea este pentru mine lecție fundamentală a Bisericii. Biserica sunt oameni care experimentează în chip tainic, pornind de la interesul firesc al căutării de soluții viabile pentru însăși viața lor, prezența dumnezeiască. Experiența lor mă interesează pentru că e vie, pentru că transferă viul acesta în viața mea. Ca tânăr, căutarea aceasta de soluții este ardentă, dar nu știi neapărat să ceri sfat de la cei mai încercați ca vârstă pentru că atenția ta e în special la nivel orizontal, la cei ca tine în mijlocul cărora vrei să te afirmi, să fii tu însuți. Acest « tu însuți » este însă posibil nu căutând ineditul cu orice preț, nu atât vestimentar, ocupațional sau financiar, ci pur și simplu dacă răspunzi chemării tainice a lui Dumnezeu în inima ta nu se poate să nu te poarte El Însuși în chip minunat spre împlinirea acelei persoane unice și irepetabile în toată istoria neamului omenesc care Te-a vrut dintru început. Ce aplatizează pe om și îl poartă spre depersonalizare e tocmai păcatul : harul lui Dumnezeu este garantul cel mai eficient în Univers în privința libertății personale, Dumnezeu nu te va forța niciodată cu nimic, însă păcatul o poate face pentru că te introduce în stări în fața cărora nu ai puterea să spui nu, deci nu mai ești liber. Îmi pare deci că un tânăr onest până la capăt cu sine însuși, însetat să simtă libertate profundă în tot ce trăiește și face, o poate învăța în special de la cei care sunt tot mai liberi pe măsură ce cresc în vârstă, ca unii care trăiesc efectiv încredințați Celui aflat deasupra oricărei determinări și limitări. Asta se descoperă în viața Bisericii. (sursa: www.pemptousia.ro)

FaLang translation system by Faboba