Dialogul de mai jos, petrecut pe forumul parohiei noastre într-o bună zi din Postul Mare 2014, este o dovadă că prezența copiilor ne interpelează în spațiul Bisericii.Și ei au nevoie să se mântuiască, ca și noi cei mari … cum să-i ajutăm să fie prezenți cu atenția către Hristos, cum să le predăm valorile creștine astfel încât să nu fie o transmitere cu forța și cu o autoritate care să forțeze libertatea lor,ci cu duhul bun al răbdării, dar și al hotărârii de a nu îi lăsa oricum și în orice fel ? Doamne ajuta!
Saptamana trecuta am fost la o Liturghie a darurilor la care erau prezenti cativa adulti si un singur copil. Acest singur copil a fost de-ajuns ca sa incep sa ma joc cu el (e adevarat, era foarte zambaret), sa ne facem grimase si altele. M-am trezit cu putin inainte de Impartasanie… Din a cui vina? A fost copilul prea dragut??
Poate nu ar trebui sa scriu eu despre asta neavand copii, dar am inteles azi la noi in parohie cum te poti simti cand copilul tau deranjeaza si i se spune (lui si, implicit, tie) „shut” din toate partile. Ma intreb ce asteptam de la ei: sa stea (ma refer la cei micuti) fixati in scaun si sa taca? Un astfel de copil mie mi s-ar parea bolnav.
Copiii nu sunt viitori crestini, copiii sunt crestini acum. Uite ca poverile (pe care, nu-i asa, ar fi bine sa ni le purtam unuii altora) nu sunt neaparat prea grele, cat prea vesele sau prea plangacioase sau prea neastamparate.
CE sa facem este o intrebare foarte serioasa, cred. Sa ii izolam in parti in care deranjeaza doar pe altii? Sau sa nu-i aducem deloc la biserica (pr Vladimir Vorobiev, in „Duhovnicul si ucenicul” isi pune serios aceasta intrebare)? Sau poate sa facem… bebe-liturghii? Sa facem zone in biserica cu acces interzis pentru copii pentru ca acolo rugaciunea e mai intensa?
Discutia are prea mari implicatii si deja imi pare rau ca m-am ambalat atat de tare.
Poate doar schimband unghiul din care ne uitam la dragalasii si galagiosii copii, acestia pot fi prilej de lucrare a rabdarii si a dragostei cel putin in post… Doamne ajuta! A
Doamne ajuta A, indraznesc sa raspund desi n-am copii. Indraznesc sa raspund pentru ca de 12 ani de cind cunosc parohia St. Sulpice, copiii si zgomotele lor apar, duminica de duminica, fie in remarcile celor care sint in preajma lor, fie in remarcile preotilor care slujesc. Si de 12 ani, duminica de duminica, ne-am obisnuit sa-i vedem pe cei mici agitati; dar si pe adulti asemenea copiilor: fie alergind dupa ei, fie miscindu-se dupa o dinamica doar de ei stiuta (probabil cind isi amintesc de „rolul” pe care si-l atribuie) ba sa stinga o luminare, ba sa o aprinda pe alta, ba sa aranjeze florile in ghivece, ba sa aranjeze pliurile de la stergarele pe care sint icoanele – in fine, exista multe motive pentru ca la fiecare 10-15 minute cineva sa-si gaseasca rost pe linga altar. Motivele lor sint probabil intemeiate: economisim nisip, cautam ordinea perfecta si asa mai departe. Dar oare in cele citeva clipe in care nu-i auzim pe cei mici, nu e mai important sa ne putem aduna – in sfirsit! – gindurile, lasind tuturor aceasta ocazie rara, decit sa continuam agitatia generala ca sa economisim nisip? Problema, iata, nu este doar cu cei mici – sau nu doar cu ei. Neputintele noastre, ale tuturor, se ivesc in fata tuturor in fiecare duminica: dar ale adultilor mai ales, slabi in a-si aduna gindurile, slabi in a se abtina de la cautat perfectiunea si de la facut economii: pe scurt: slabi in a pune repere lor insile si celor mici. In mod practic, eu gasesc pozitiva ideea unei zone doar pentru copii, in camera unde fac cateheza: dar sa putem sonoriza acea camera, sa se auda liturghia si acolo – eventual sa se poata transmite, live, cu ajutorul unei camere. Nu stiu daca interzicind accesul la locul cu rugaciune ar fi o solutie – mai intii, care ar fi acea zona? cea din fata altarul? Dar atunci trebuie sa interzicem zona si adultilor care practica dinamica despre care vorbeam. Iertare!D C.
…sau mai bine un „tarc ” , asa-i D? Mai cum putem unii sa nu ne focalizam privirea doar la 1 m distanta in fata noastra ! M
Doamne ajuta, M Eram tocmai reticent ideii unui „tarc” sau, cum zice A, „zone in biserica cu acces interzis pentru copii”- pledam, dimpotriva, pentru o camera a lor, a copiilor. Apoi fiecare isi fixeaza privirea dupa posibilitati: unii la 1m (unde, de altfel, sint si luminarile, pliurile etc.), altii la mai mult.Fara remarci gratuite – nu-si au rostul. Si A, si eu, incercam sa gindim ceva pozitiv, constructiv.Doamne ajuta,D.
Doamne ajuta,
As fi asteptat sa treaca postul inainte de a raspunde la intrebare, de teama sa nu aud din toate partile „era o ispita”; ispita sau nu, intrebarea merita.
A fost o perioada in viatza mea cind imi doream copiii foarte mult si nu m-am simtit niciodata deranjata de zgomotele copiilor sau de altele ale lor, imi erau atit de dragi si imi sunt in continuare. Imi erau foarte dragi pentru ca nci nu mai speram sa-i pot avea si atunci ma atasham de primul zimbet de copil care imi iesea in cale. Nu mi-am putut imagina atunci ca parintii pot fi un pic obositi si biserica devine si pentru ei un leagan, o oaza de libertate in care si ei ca parinti si-ar dori sa multumeasca Domnului pentru toate, sa-si tina ghindul la Dumnezeu si sa auda doar rugaciunile preotilor din Altar etc. Dar… din prea multa „grija” a celor din jur nu mai ajung decit sa strige la Domnul „Doamne ajuta-mi tu ca eu nu mai pot”. Cu putin timp in urma am vazut o mica secventza ( astfel de exemple sunt multe): o mamica cu doi copii abia ajunghind la Liturghie, se indreapta spre un loc in spatele Bisericii, unul din copii „a deranjat” o doamna care foarte grijulie ii sugereaza mamei sa-si tina copiii mai cuminti… Imaginati-va o mama care nici macar nu apucase sa-si traga respiratia ca a si auzit din grija celorlalti pentru liniste. Raspunsul mamei a fost „lasati-ma doamna macar sa-mi trag sufletul”. Cred sincer ca nu venim la Biserica sa ne pastram „linistea” ci sa ne pastram sufletele. Am convingerea ca cei care nu au copii, sau nu ii au inca, nu stiu ce inseamna sa porti grija unui suflet de copil, asha cum cei care au copii nu stiu ce inseamna sa-ti traiesti viatza singur (sau au uitat cum este).
Dupa venirea M(copilului meu, n.n), bucuria a fost imensa… insa pe cit de mare a fost bucuria pe atit de mare a fost shocul de a descoperi ce era in sufletul meu. De unde ma credeam rabdatoare, linistita, plina de dragoste etc. am aflat ca inca nu constientizasem sensul adevarat al acestor cuvinte. Aveam sa aflu despre copii ca ei sunt oglinda sufletului nostru si a istoriei propriei noastre vieti tainuita in subconstient si scoasa la lumina de copii. Am avut parte de foarte multe „daca e asha e din cauza ta…” Mi-am amintit atunci de cite ori am necajit-o pe mama (sau pe tata), de cite ori as fi putut sa ajut pe parintii cu copii si nu am facut-o etc.
Copii
o povara pentru Biserica? Dar ce dragilor ne stim deja mântuiti? Nu
ne-a trecut prin minte ca s-ar putea sa nu ajungem in Rai cu primul tren
si ca iesirea la lumina se va face poate si pentru rugaciunile celor
care astazi sunt mici (galagiosi, neastimparati, imposibili etc). De
cele mai multe ori cind ma simnt „deranjata” de cei mici imi spun:
„Doamne ajuta-l sa se linisteasca ca si din cauza mea este asha”
(alteori imi spun, „uf, dar chiar nu-l aude nimeni?”). Ne dam oare seama
cit de mare e puterea ghindurilor noastre si daca e atita zgomot in
Biserica se prea poate sa fie zgomotul ghindurilor noastre? sau
consecintza privirilor noastre fatza de acesti copii? Nu ne-a trecut
prin minte ca se prea poate ca tot zumzetul facut de copii sa fie o
ocazie pentru noi sa ne exersam rabdarea si alte virtuti de care ne
credem stapiniti?
Mai sunt si aspecte care tin de
natura locului. Suntem intr-o cripta, fara prea multe ferestre, mai mult
sau mai putin aerisita, un spatiu in care copiii intra cu o oarecare
ingrijorare…sporita cu fiecare saptamina. El stie ca intra intr-un
spatiu in care mama si/sau tata il vor zgudui de cel putin citeva ori,
pentru ca a vazut deja ca mama si tata sunt crispati cind intra (de
teama sa nu deranjeze). Stie deja ca va fi obligat sa stea locului, sa
nu vorbeasca, sa nu se joace etc. Cum sa fie bucuros copilul ca vine la
Biserica?
Ma ghindeam ce ar fi daca am veni la Biserica cu ghindul de a face liturghie si pentru acesti copii. Duminica sa fie ziua lor de Liturghie, intilnirea lor cu Dumnezeu. Noi avem deja ocazia sa venim in timpul saptaminii (martea sau joia, miercurea sau vinerea in Postul Mare). Sa-i pregatim pentru cea mai mare bucurie din saptama, sa-i facem sa inteleaga ca Domnul Hristos se jertfeste chiar daca nu e liniste, chiar daca ei se joaca. Euharistia nu e conditionata, este o jertfa din dragoste.
Suntem obositi, lesivati (de la lessive – termen imprumutat din lb. fr, n.n), haituiti insa ne inselam de cauza…nu din cauza copiilor suntem asha, ci din cauza ghindurilor noastre, a dorintelor noastre de a fi si a parea in ochii celorlalti, din cauza egoismului nostru.Venim cu Eu in bratze la Biserica: eu vreau sa ma rog, eu vreau liniste, eu vreau sa fie asha si nu altfel, eu, eu si iar eu. Dar daca dragostea noastra e masura jertfei noastre? Oare nu am ratat ocazia sa-i multumim lui Dumnezeu prin mica noastra jertfa, aceea de a ne purta propriul copil la bucuria Invierii, aceea de a ne purta unii pe altii in rugaciune?
cu drag, M2
Doamne ajuta,
Imi permit sa intervin si imi cer iertare daca supar pe cineva. Am 3 baieti , cam nazdravani si experienta suficienta in domeniul „turbulente”… Personal cred ca nu trebuie sa-i izolam pe copii. Citind primul mesaj mi-am adus aminte de o fraza pe care am citit-o in viata Sf Ioan de Kronstadt: chiar imbulzit de multime era in rugaciunea inimii si unire cu Dumnezeu. Oare copii nostri galagiosi si zburdalnici sunt de vina ptr ca suntem la usa inimii noastre si nu in camara ei ? I
Doamne ajuta, indraznesc sa revin doar pentru ca nici primul mesaj si nici raspunsul meu nu au fost, cred, suficien de clare. S-au interpretat abuziv mesajele ca fiind vorba de „izolare” sau punerea copiilor intr-un „tarc”. Primul mesaj incerca, cred, sa se puna in pielea copiilor sau a parintilor in permanenta apostrofati si sa exprime genul de agresivitate pe care il pot resimti si unii si altii; eu l-am vazut ca pe un mesaj pozitiv, de intelegere a situatiei celor in permanenta aflati sub tirul criticilor. Al doilea mesaj, al meu, sublinia ca si noi, adultii, am avea nevoie sa fim apostrofati pentru felul in care facem constant foarte multa agitatie – de ce sa cerem atunci mai mult de la copii? E drept, n-ar fi rau sa fim toti interiorizati in rugaciune ca Sf. Ioan de Kronstadt, dar daca nu reusim, ce sa facem? N-avem toti vocatie de sfinti, desi incercam sa le urmam cum stim si cum putem.Oare se face sa ne mustruluim intre noi pentru neputintele noastre (fie cu interiorizarea rugaciunii, fie cu educatia copiilor)? Ambele atitudini mi se par in aceeasi masura de nepotrivite. Post cu folos si cu liniste,DC
Doamne ajuta!
Cred ca una din marile ispite ale crestinilor, in post si nu numai, este aceea de a-si pierde rabdarea cu ceilalti… Având in vedere ca sâmbata l-am comemorat pe parintele Nicolae Steinhardt, imi permit sa va trimit un paragraf de-al lui, care se potriveste, dupa parerea mea, dezbaterii lansate pe forum. „[…] partea grea la manastire nu-s posturile, metaniile, ajunarile, privegherile. Astea-s floare la ureche. Greu, cu adevarat greu este, ca în orice obste închisa, sa traiesti în pace si armonie cu ceilalti vietuitori, sa le înduri felul particular de a fi, a se purta, a trai, sa le rabzi inevitabilele ticuri, manii, reactii instinctuale, sa te insensibilizezi cât priveste propriile-ti reactii nervoase la mediul înconjurator. Relatiile interumane, iata piatra de încercare! Dragostea frateasca ori macar bunavointa, rabdarea, îngaduinta si vointa (iar dam de ea!) de a pastra prietenia între frati: acestea dovedesc autenticitatea unei trairi crestine, unei vocatii monahale … ” (Parintele N. Steinhardt, Daruind vei dobândi)Nici eu nu cred ca trebuie complet izolati copiii de restul bisericii si de Sfânta Liturghie, dar nici lasati de capul lor sa alerge zgomotos din biserica, sa se izbeasca de vreo 5 ori de paravanul in spatele caruia spovedesc parintii, sa trânteasca usa fiecare de câte zece ori iesind si intrând unul dupa altul. La Liturghie suntem si noi o obste inchisa care incearca sa traiasca Liturghia cum poate. TRebuie sa ne intelegem unii pe altii. Este un sfat pe care mi-l dau si mie. Noi, adultii, trebuie sa-i intelegem pe cei mici, macar putin. Din pacate, nici noi nu suntem intotdeauna atenti de la inceput pâna la sfârsitul Liturghiei. Daramite ei? E lung, nu inteleg tot, li se face foame etc. Noi, parintii celor mici si/sau mijlocii, trebuie sa-i intelegem pe cei care nu au copii, sau pe cei care sunt fara copii la biserica in duminica respectiva sau pe cei ai caror copii sunt mari si nu mai alearga prin toata biserica. Copiii notri sunt in primul rând sarcina noastra, a parintilor si nu ar trebuie sa ne incruntam sau sa-i judecam prea aspru pe cei care pot fi la un moment dat deranjati de zgomotele provocate de neastâmparul copiilor nostri. Sa nu le reprosam sa nu sunt niste sfinti ca si Sf Ioan de Kronstadt, nici noi parintii nu suntem. Daca am fi, atunci poate ca si copiii nostri ar fi mai calmi. Fiecare are neputintele lui… Printre cei „deranjati” de copii, poate ca se afla o persoana in vârsta care ar vrea sa auda omilia si nu o aude din cauza lor, poate se afla un francez caruia incearca sa-i traduca cineva omilia, dar nu poate pentru ca nu-l aude pe parinte. Poate vacarmul din biserica ii deranjeaza pe parintii din altar. Sa nu-i judecam nici pe ei prea tare daca nu sunt in fiecare clipa ca si Sf Ioan de Kronstadt. Li se poate intâmpla si lor sa se trezeasca cu durere de cap, de masele sau sa fie fara voce. Sau poate ca n-au dormit toata noaptea pentru ca au stat la capatâiul unui bolnav. Oricare ar fi starea in care se afla in momentul in care pasesc in altar, se duc acolo pentru a se îngriji de sufletele noastre si ale copiilor nostri. Sa ne îngrijim si noi putin de ale lor. Asadar, dupa ce ni s-a izbit copilul o data de paravan sau de pian, ii facem un semn, daca se mai izbeste o data ii putem explica afara ca trebuie sa fie mai discret si revenim ei asa mai departe… Pe etape. Nu va merge din prima, va trebui timp pâna sa se obisnuiasca cu un fel de a fi in biserica, dar daca asteptam sa se izbeasca de pian de 5 ori pâna incepe toata lumea din jur sa vocifereze si-i propunem direct o pereche de palme (frustrati si nemultumiti ca a facut zgomot si dusmanosi pentru ca cei din jur au indraznit sa faca observatii odraslei noastre) atunci copilul nu va invata niciodata. Apoi, mai sunt parinti sau eventual bunici care-si scot copiii la plimbare prin biserica. Iertati-ma, dar nu o data am vazut cate un parinte plimbându-se mandru nevoie mare in urma vreunui copil de-o schioapa, pâna in doi ani… Sunt absolut fermecatori, e adevarat. Sunt frumosi, reprezinta frumusetea aceea sufleteasca pe care noi am pierdut-o, dar oricât de minunati ar fi (si sunt minunati, fiecare din ei este minunea lui Dumnezeu data parintilor!), biserica nu este locul unde sa-i plimbam si Sfânta Liturghie nu este momentul. (Lasam de o parte exclamatiile „O ce mare s-a facut!” ca nu sunt din vina parintilor. ) Foarte des, cu ocazia acestor plimbari, copilul vede ceva foarte interesat in cealalta parte a bisericii si binenteles, incepe sa alerge in acea directie. Si pe unde alearga, pe unde este mai putina lume, pe drumul cel mai scurt si mai liber, taman prin fata iconosasului. Sau, profitând de cateva secunde de neatentie din partea parintilor (3 sau 4 secunde ajung pentru un copil vioi), si cate un copil isi duce scaunelul si-l instaleaza in mijlocul bisericii, in fata altarului. In clipa imediat urmatoare vedem un parinte (tata sau mama, n-are importanta, primul care a sesizat scena) facând un sprint si mai zgomotos decât cel al copilului ca sa-l recupereze. Daca in momentul acela mai ies si preotii cu Darurile, atunci situatia se complica si mai tare: ori parintele respectiv trece razant prin fata preotilor ridicând praf in urma de viteza pe care a luat-o ca sa-si recupereze copilul, ori e pe punctul de a-i rasturna, pravalindu-se peste tot soborul, dupa ce si-a recuperat copilul si eventual scaunelul copilului din mijlocul bisericii. Totul pe fondul unor urlete ale copilulul care nu intelege nici el panica subita cu care-l salta în brate adultul (parinte sau bunic) care-l plimba calm si mândru prin biserica cu un minut în urma. E un caz extrem si imi cer iertare daca-l prezint cu prea multa ironie, dar am asistat cu totii cel putin o data la o astfel de scena. Si nu o data au trebuit sa se opreasca preotii cu Darurile în mâna si sa-i lase sa treaca pe unii si pe altii. Nu vreau sa-mi bat joc sau sa ridiculizez pe nimeni, dar cred ca acela este un moment solemn si nu ar trebui sa se ajunga pâna in acel punct? Daca preotul este nevoit sa se opreasca si sa faca observatii in timpul Liturghiei, inseamna ca s-a ajuns prea departe. Daca vrea copilul sa se plimbe, poate parintii pot iesi cateva minute cu el sa-l plimbe prin cripta de alaturi dupa care sa vina inapoi si sa-i explice ca trebuie sa stea putin si-n biserica sa asculte ce minuni se intâmpla acolo. Incetul cu incetul se vor obisnui, vor creste si vor avea mai multa rabdare. Poate vor deveni adulti mai atenti la Liturghie decât suntem noi acum.Cei care nu aveti copii si pe care va deranjeaza zgomotul pe care-l fac copiii nostri, va rog sa fiti mai intelegatori cu noi. Ca si dumneavoastra, avem si noi neputintele noastre si nu-i putem controla cum ar trebui, cum am vrea noi sau cum ati vrea dumneavoastra. Nu au nici un manual de intrebuintare si nici butoane (ON, OFF, MUTE). Daca vedeti ca nu reusim sa-l calmam cateodata, nu va incruntati, rugati-va pentru noi si pentru ei. Sunt adesea galagiosi, e adevarat, cateodata in cateva secunde au scapat vigilentei noastre. Ajunge o metanie si au disparut in celalalt capat al bisericii unde se distreaza topind toate lumânarile sau dând foc unei foi cu un pomelnic pe ea… Sunt copii, asa sunt ei, unii mai cuminti, altii mai putin cuminti, iar noi (care va dati seama ca nu am vrea sa-i vedem ca dau foc bisericii jucandu-se cu lumânarile!) facem ce putem. Poate cateodata, ce putem noi face ca parinti, nu este de ajuns pentru dumneavoastra. Ajutati-ne! Nu e treaba si responsabilitatea dumneavoastra sa ni-i cresteti, nici pe departe, dar daca noi n-am vazut la timp ca s-au pornit spre mijlocul bisericii cu scaunelul, interceptati-i cu blândete. Sau pur si simplu rugati-va in gând „Doamne lumineaza-i”. Apoi, imi cer iertare daca jignesc pe cineva, dar nu doar copiii fac zgomot sau contribuie la vacarmul din biserica. De indata ce incep rugaciunile impartasaniei, se simte ca un fel de destindere a atmosferei printre adulti… Copiii sunt ori la împartasanie, ori au terminat si sunt cu pumnii plini de anafura in cripta Vatican II. Si cu toate ca nu mai sunt copiii care sa faca zgomot, zgomotul n-a incetat. S-a schimbat doar tonul. Nu se mai tipa si nu se mai plânge „Da-mi desenul ca-i al meu!” ci se incheaga conversatii „Doamne ajuta, ce mai faci?” „Stai lânga mine” „Pune-ti haina pe spatarul scaunului” „Stai ca ti-am adus cartea” „Mergem sa mâncam pizza dupa?” „Mai vrei anafura?” „Cum te simti?”. Toate acestea nu sunt rele, de felul lor, dar nu e momentul nici pentru ele. Si de aceasta data, observatia mi-o fac mie in primul rând. Duminica i-am propus si eu unei prietene sa vina lânga mine. N-ar fi trebuit pentru ca i-am dat si ei prilej sa schimbe cateva vorbe cu mine si am facut-o si eu. N-ar fi trebuit, e vina mea. N-am vorbit tare, n-am tipat, n-am vorbit mult, dar asta nu schimba cu nimic faptul ca am vorbit in timp ce altii se impartaseau inca. Daca noi, ca adulti nu ne putem abtine, cum sa se abtina copiii? Si cum sa ii certam daca nu le dam exemplul? Nu putem sa suieram printre dinti „tsss, nu stiu ce fac unii parinti de nu-si controleaza copii” si la zece minute sa exclamam in gura mare si cu zâmbetul larg „Doamne ajuta, ce mai faci cum te simti!” Chiar daca ne ingrijim de binele altcuiva din parohie prin intrebarea noastra, faptul ca o punem inainte de sfârsit este la fel de grav ca si zgomotul unui copil care se tot izbeste de paravan.Cred ca ar trebui sa incercam sa facem 2 lucruri: 1. sa ne punem in locul celuilalt, 2. sa ne intrebam, inainte de a constata ca celalalt e nesimtit, daca respectam si noi toate regulile bunului simt. Sau cu alte cuvinte, scoatem bârna din ochi si…
Doamne ajuta,M
Doamne ajuta,
Imi permit sa fac o precizare in urma interventiei f pertinente a doamnei Bourel. Da, confirm faptul ca preotii sunt adeseori „perturbati” de zgomotul copiilor si in altar se aud poate mai putin decat de diaconi care ies mai des. Da, e adevarat ca suntem o parohie cu f multi tineri si f multi copii ,acesta e dealtfel specificul acestei parohii)si e f frumos cand in ciuda greutatii de a „struni copiii” parintii ii aduc mereu la liturghie. Preotii au spus in repetate randuri ce e de facut(sa mergem putin alaturi pana se calmeaza micutii). Altfel, copiii crescuti aici, nu vor incepe mai mari sa vrea sa vina la biserica si sa stea si cuminti, deci multa rabdare si Dumnezeu sa ne ajute!
I D(sotia parintelui O)
Iata solutii: parintele Efrem, staretul Manastirii Vatopedu, imi spunea à propos de prezenta copiilor in biserica, mai multe aspecte fundamentale:
– „pe mine nu m’ar deranja”,
– „nu puteti sa le cereti sa se sfinteasca punandu-i cu boxe intr-o camera langa, nici un adult nu s-ar multumi cu felul acesta de liturghie si nu i-ar fi implinitor”,
– „pana la 11 ani fiti cu pace si nu va chinuiti cu atentia lor”.
Ce am randuit la noi: pentru cei foarte mici, care au un moment mai dificil, e firesc ca parintele lui sa iasa cu ei un pic din cripta, eventual langa unde sa se auda in difuzor in continuare liturghia, ca parintele sa continue sa se roage in asteptarea linistirii copilului sau. Incepand de la cativa anisori, cred ca copiii ingaduie prezenta parintelui aproape de ei, nu dandu-le in chip autist de lucru in biserica astfel incat sa „uite” ca sunt la liturghie (creioane colorate, jocuri electronice, etc), ci insotindu-i cu dragostea si rugaciunea si facandu-i atenti la momente mai deosebite din desfasurarea sfintei liturghii (Tatal nostru, Crez, Impartasire, etc). O solutie este sa le dam ceva de facut liturgic. De exemplu, sa ii indemnam sa cante la strana. Sa ajute pe preot in altar o parte din ei. etc Este al fiecarui parinte sa vegheze asupra propriului copil la liturghie si sa il ajute sa ajunga sa traiasca liturghia. Spectacolul unor parinti care isi abandoneaza copilul in grija comunitatii neinteresandu-se de el in timpul liturghiei este la fel de dezolant ca spectacolul parintilor care isi dreseaza copilul sufocandu-l si crescandu-i aversiunea pentru acest loc de dresaj numit liturghia de duminica. Intre cele doua extreme Domnul poate ajuta spre a descoperi fiecare dintre noi propria cale cu copiii sai (de exemplu, personal, il iau pe Vasile in altar si Maria ramane cu maica-sa sau ajunge la strana).
Aici vad bogatia parohiei noastre, ca nu ii excludem pe copii de la liturghie (in Ro s-au aplicat solutii diferite: la biserica studentilor de la Cluj copii mai mici si mai nazdravani sunt in cripta de sub biserica, urmarind cu parintii lor liturghia in dufuzor, in timp ce sus e liniste / la biserica studentilor din Bucuresti copiii se joaca afara si asculta in difuzor etc) dar sa ne ingrijim sa invete sa fie la liturghie. E mare liniste dupa ce copiii pleaca la cateheza dupa impartasire, dar ce comunitate este aceea care se simte „linistita” cand nu mai sunt copiii ei ?
Atelierul Parintilor pe care il facem in parohie are sensul de a ne invatat sa fim cat mai bine parinti crestini. Veniti si invatati impreuna cu noi, cu totii cautam …
cu drag, pR