La îndemnul și cu binecuvântarea mitropolitului nostru am făcut parte din delegația Patriarhiei române la a 10a Adunare a Consiliului Mondial al Bisericilor (World Council of Churches – WCC), desfășurată la Busan, Coreea de Sud, în perioada 30 octombrie – 9 noiembrie 2013.
A vorbi despre Coreea de Sud în câteva cuvinte, privind din contextul nostru de europeni, este ca și cum ai dori să expediezi o lume întreagă, în chip evident diferită de a ta, printr-o descriere din doar câteva trăsături de condei. Imposibil. Voi încerca doar să vă împărtășesc câteva repere.
O mare bucurie a constituit-o pentru mine întâlnirea cu Ortodoxia trăită în această țară. Am putut sluji la Seoul duminică, în biserica Patriarhiei Ecumenice, prilej de întâlnire liturgică cu ortodocși veniți din mai multe părți ale lumii, precum și cu românii prezenți aici, mulți dintre ei tineri, la studii. O atmosferă de rugăciune și de intimitate de care este atâta nevoie aici unde Ortodoxia este atât de puțin cunoscută. Pricinile sunt istorice: Ortodoxia a fost adusă inițial de ruși. Influența lor nu poate fi însă bine văzută în contextul suferinței cu care poporul coreean se confruntă prin existența rupturii de nordul comunist și în acest colț de lume unde influența americană rimează cu libertatea. Cultele protestante care abundă în State se simt în consecință la ele acasă și au prosperat profitând de sistemul coreean ierarhizat care induce supunere și ascultare de superior printr-o adevărată disciplină a muncii. Personal, găsesc că Ortodoxia se găsește într-o poziție mai puțin favorabilă ca susținere la nivel politic față de alte culte. Dar este limpede că creștinismul poate fi trăit liber în această țară, inclusiv Ortodoxia. Trăire care în Coreea de Nord nici nu poate începe pentru că se sfârșește imediat cu pedeapsa cu moartea.
Părinții locului, greci sau coreeni, m-au odihnit prin prezența lor duhovnicească. Cred că este absolută nevoie ca curăția și sfințenia Ortodoxiei să se facă cunoscute. Iar reprezentanții ei de aici îmi par plini de forța duhovnicească de a putea purta către oameni dorul de Dumnezeu și de trăire a vieții Bisericii pe aceste meleaguri. Le doresc din suflet să crească exponențial în cuprinderea acestui popor unde am senzația dureroasă că Ortodocșii au ajuns cumva prea târziu. Efectiv e o durere să simți că în timp ce noi ortodocșii nu evangelizăm în afară, alții o fac alții fără scrupule purtând un creștinism departe de adâncimea și cuprinderea duhovnicească specifică vieții Bisericii. Am senzația că nu suntem prezenți acolo unde e atâta nevoie în lume de noi, că uităm sau nu știm să avem spirit misionar.
Numărul ortodocșilor este deci foarte mic în comparație cu mulțimea imensă constituită de protestanții presbiterieni, cu „parohii” de sute de mii de oameni și cu mijloace financiare uriașe. La ei, orice credincios cotizează 10% din venituri. Imaginați ce bogăție pot avea, iată un „templu” al lor, pe care duminica îl umplu complet în mai multe reprize (aici am fost invitați la un spectacol):
În orașele lor se trăiește mai mult pe verticală decât pe orizontală. Dacă vrei să ieși în grădină, nu prea ai cum. O societate foarte tehnică, informatizată, ecrane peste tot, chiar și în autobuz.
Coreenii ar putea fi întrucâtva fericiți, dar nu pot uita, ei trăiesc cu amenințarea continuă că oricând poate fi un război. Separarea țării între sud și nord este resimțită neîncetat ca traumă. Durerea nu se stinge. O barieră politică și o ideologie separă poporul în două. Semnificativ pentru noi, dincolo în Nord nu ai voi să fii creștin. Aici ai toată libertatea. Frontiera este o mărturie în sine a durerii despărțirii unui popor, dar care se traduce deopotrivă ca barieră între a putea sau nu să-L trăiești pe Hristos. Să ne rugăm pentru cei care sunt împiedicați să-L cunoască pe Hristos, care suferă în lagăr și în condiții inumane de viață.
Vestigiile trecutului. Ele vorbesc despre imposibilitatea de a trece dintr-o parte în alta.
În ceea ce privește participarea mea la WCC, trimis din partea Mitropoliei Ortodoxe Române pentru Europa Occidentală și Meridională, iată delegația Bisericii Ortodoxe Române din care am făcut parte împreună cu (diaconul, hirotonit între timp) Andrei Stanease:
Încredințez discernământului lucrător prin viața Bisericii această mărturie personală. Lăuntric, am simțit îndemnul de a împărtăși public câteva repere privind ceea ce s-a întâmplat concret la Busan încă din perioada imediat următoare participării mele. Mărturia va fi, nădăjduiesc, folositoare în vederea unei cât mai corecte evaluări pentru viitor a ceea ce ne aduce, nouă, ortodocșilor, acest tip de participare.
Ortodocșiprintre eterodocși : ce mărturie putem da ?
Fără îndoială că a fi prezent în calitate de ortodox la o adunare generală a WCC nu este un lucru facil.[1] Dincolo de condițiile excepționale de ospitalitate care mi-au stârnit admirația pentru poporul-gazdă[2], dându-ne cu generozitate sentimentul de confort și de bună primire, am resimțit permanent, în chip difuz, iar uneori cu maxime foarte concrete (atunci când de exemplu apărea riscul ca în numele noastre, ale tuturor, să rezulte o declarație oficială în care să fie o contramărturie ortodoxă și pe care să nu o poți opri de la nivelul tău de participare[3]) senzația de pericol. WCC în sine are o viziune, un mod de funcționare și de punere a problemei specific spațiului protestant, deloc confortabil pentru un preot ortodox care trebuie în fiecare moment să trateze cu discernământ tot ceea ce înseamnă aspectele care țin de participarea sa concretă la ședințele în plen,
la grupurile tematice și biblice (de rugăciunea în comun nu e cazul să mai vorbim, personal consider că aici nu se poate participa fără să te trezești implicat la nivel dogmatic în abordări străine de Crezul tău, la nivel practic cu un duh și mod de abordare care nu au de-a face cu ce știi și practici prin viața liturgică, iar la nivel pastoral cu un efect cel puțin dezastruos fie și numai gandindu-te ce vor mai înțelege credincioșii din tine și din ceea ce faci. Exemplu : într-o dimineață, o doamnă făcând parte dintr-o „biserică” din Germania (adogmatică, se pare, mai mult un fel de asociație de ordin religios), poziționată în fața delegației noastre pe rândul imediat în fața noastră (o vedeți în poza de deasupra, în centru, poziția din stânga la masa cu două locuri), îmi face cunoscută stupoarea ei față de modul în care s-a petrecut rugăciunea comună cu o seară înainte, asigurându-mă de faptul că fusese smintitor până și pentru ea și considerând cu delicatețe că pentru mine ca ortodox ar fi fost și mai și. Am crezut-o).
Adunarea WCC are și nu are de-a face cu teologia. Dacă lucrările în plen vizau organizarea WCC, precum și declarația comună finală cu conținut mai mult sau mai puțin teologic[4], dar cu impact în chip necesar politic, pregătită în prealabil pe comisii, lucrările pe grupuri de dialog erau poate zona cea mai teologică a întregii manifestări, spațiul prin excelență unde se mai putea discuta câte ceva. În general se evită aspectele teologice tocmai cu conștiința diversității pozițiilor, de unde și efectul foarte concret de a vrea o mărturie de unitate (găsesc că urmărită obsesional în mediul protestant) care de facto ocolește o mărturisire de credință. Iar în măsura în care unii așteaptă de la această adunare un chip concret de Biserică în care să încapă toți cei prezenți, în pofida legitimării lor religioase pe criterii în care păcatul este adesea văzut ca virtute, este ușor de imaginat ce chip desfigurat de Biserică poate rezulta din punerea la un loc a tuturor tendințelor centrifuge asumate de reprezentanții tuturor acestor « biserici » pentru care a fi ortodox reprezintă fie o necunoscută, fie nu prezintă interes.
În fapt, fără să generalizez, nu am simțit la unii dintre interlocutorii mei ocazionali că ar face diferența între o întreprindere de ordin religios, a cărei definire și mod de funcționare poate fi după chipul și asemănarea reprezentanților ei, numită de ei « biserică », și Biserica aceea Una care este după chipul dumnezeiesc al Sfintei Treimi și care are misiunea de a duce pe om spre sfințenie. Nu îmi pare că reprezentanții acestor entități religioase se interesează de sfințirea vieții lor și înțeleg misiunea creștinismului în acest sens. În fapt, cu multă simplitate putem spune că la o astfel de Adunare a WCC ne aflăm în turbionul tuturor tendințelor și ideologiilor poate de inspirație creștină[5], a reprezentanților actuali ai tuturor ereziilor creștine, cu alte cuvinte a celor care conduc numitele « biserici » creștine fără să se sinchisească în majoritatea cazurilor de o raportare la Sfânta Tradiție care pentru noi ortodocșii este garanția continuității cu ceea ce a constituit Biserica dintru început. Mărturisesc că este foarte greu într-o astfel de cacofonie care ține cu siguranță mai curând de împărțirea limbilor la Babilon decât de unirea inimilor la Cincizecime să ai interlocutori cu care să ajungi efectiv duhovnicește, întru căutarea Adevărului, să discuți.
Am observat la rândul meu mai multe feluri în care ortodocșii prezenți au încercat să facă față misiunii de reprezentare. Poziția de forță ortodoxă a avut-o episcopul care conducea delegația Bisericii ruse : printr-un discurs de cincisprezece minute, tranșant și adresat fără multe menajamente, în sensul de detașată lipsă de îngrijorare cum că ar pierde cu ceva simpatia cuiva (cu o determinare de Putin, variantă religioasă), a reușit să nu lase indiferent pe nimeni[6]. Astfel, repere care în alte contexte par a ține de domeniul normalității (familia de exemplu, etc) au declanșat aici dezbateri aprinse. Trebuie spus că această Adunare ne-a dat sentimentul acut de a fi pornit la drum cu programul politic prestabilit de a strecura în declarația finală un punct de sprijin pentru viitoare « deschideri » în privința «minorităților sexuale». Presiunea ideologică la care reprezentantul nostru a făcut față în comisia preliminară redactării documentului final, ore în șir, este grăitoare. Faptul nu trebuie însă să ne mire în măsura în care, la nivel transnațional, propagarea dez-orientării sexuale a luat proporții de mișcare programatică și în măsura în care persoane cu funcții de responsabilitate în conducerea WCC se pare că sunt homosexuali declarați. Miza ar fi fost aici însă uriașă, aceea ca tocmai în numele reprezentanților tuturor creștinilor din lume să dai o mărturie de îngăduință, dacă nu explicit de încurajare în această direcție. Faptul că pentru moment această direcție nu a căpătat contur în declarația finală este doar o izbândă de moment, dată fiind tendința generală. Biserica Ortodoxă ar trebui cu maximă atenție să se pregătească spre o mărturie a disocierii de această ideologie cu atât mai mult cu cât ea capătă proporții în lumea eterodoxă. Personal am rămas surprins să aflu că printre noi se află reprezentantul ACCEPT[7] din România, invitat legal ca reprezentant al unei „biserici” din Statele Unite, și ca el poate și alții din alte locuri pentru a înclina balanța în favoarea unei anumite tendințe îndreptate în susținerea minorităților sexuale. În tot acest context, un mesaj ca al episcopului Ilarion are darul de a afirma lipsa totală de disponibilitate ortodoxă față de orice compromis față de învățătura lui Hristos. Am remarcat deopotrivă alte poziții ortodoxe, ca mod de participare, cum este a reprezentantului Patriarhiei ecumenice care părea hotărât să joace cartea reprezentării de așa manieră a ortodocșilor în care să aibă un cuvânt cât mai greu de spus în contextul întregului edificiu. Este întrucâtva și poziția altora din alte delegații ortodoxe. Rămâne de văzut însă în ce măsură așa ceva este și de folos la nivel panortodox, deorece cine face parte din WCC acceptă și regulile jocului, adică un anume mod de a spune și o anume limitare în a putea spune.
Personal cred că viitorul e tare complicat cu acest tip de inițiativă de participare ortodoxă. Intuiesc presiuni politice în spatele mișcării la care noi, simpli participanți, nu cred să le putem face față direct acolo. Mentalitatea dominantă în spațiul protestant este unitatea dorită cu orice preț prin punerea împreună a tuturor fracțiunilor creștine, iar presiunea la fața locului (stress-ul să nu dărâmi ceea ce se presupune că alți ortodocși au construit în trecut în direcția dialogului) nu îți facilitează să afirmi Biserica în unicitatea ei ca fiind Ortodoxia și nu toată această adunătură de (dez)”orientări” dogmatice. Personal găsesc că pierderea este mai mare decât câștigul pentru noi, ortodocșii, prin prezența aici. Dumnezeu să lumineze pe ierarhii noștri în a estima corect oportunitatea viitoarelor participări …ps: aud de puțină vreme de inițiativa celor cinci episcopi greci de a respinge hotărârile Adunării WCC „neconforme cu Ortodoxia”. Găsesc că este firesc întrucât episcopii sunt garanții păstrării curăției dogmatice în Biserică. Îmi pare însă hazardat să ajungem să credem că un text emanat dintr-o adunare cum este WCC poate fi, date fiind sursele diferite de inspirație, echivalent unui text care să fie roada strădaniei unei echipe de teologi ortodocși. Cred că aștepările ar fi prea prea mari în condițiile în care participanții ortodocși au luptat ca acest text să nu conțină măcar poziționări agresive teologiei ortodoxe. Aș zice să nu ne amăgim că va fi posibil ca un text emanat de WCC să corespundă 100% ethosului și simțirii ortodoxe ca probleme atinse și ca manieră de abordare … infinit mai simplu este să nu mai participăm.
[1] Există o senzație permanentă de pericol să fii înconjurat de oameni care poartă semnele evlaviei creștine prin veșminte și comportament iar în fapt să fie străini de Ortodoxie pentru că nu o vor. Intervențiile unora sfârșesc în rugăciune explicită și atunci trebuie să fii atent cum să nu participi pentru că există un substrat dogmatic în spate, implicit. La ateliere trebuie să navighezi printre luări de poziție care pot fi deconcertante. Câteodată, infantilismul din abordări te interpelează dacă nu cumva e o strategie de a ți se șterge sensibilitatea proprie spre a putea fi manipulat. Etc
[2] Voluntarii coreeni însărcinați cu buna desfășurare a lucrurilor, mereu zâmbitori și îndatoritori, s-au arătat extrem de eficienți și de uniți în a face să funcționeze un mecanism uriaș care să implice mii de oameni.
[3] Teoretic, acest fapt pare imposibil odată cu Adunarea WCC de la Porto Allegro unde s-a hotărât că nu se poate lua nici o hotărâre, și în consecință, nu se poate da nici o declarație finală fără ca textul să fi fost aprobat prin unanimitate. Practic însă, lucrurile sunt mai nuanțate. Textul final care rezultă în urma votării plenare este lucrat preliminar pe comisii. Dacă în comisie „scapă” în urma neatenției, absenței, neînțelegerii (limba lucrărilor este engleza, se asigură traducerea în alte limbi, dar vorbitorii de engleză sunt net favorizați prin exercițiul limbii lor materne) sau a altor cauze ceva în care un reprezentant nu se regăsește, odată ce textul ajunge în plen, fie chiar dacă nu este unanim acceptat, el trece. Ajunge deci ca un reprezentant ortodox să rateze o participare pe comisie pentru ca acest lucru să se răsfrângă asupra întregii prezențe ortodoxe la Adunare.
[4] Ortodocșii sunt cei care propun cu precădere conținut teologic, de unde și ideea că fără participarea lor starea de lucruri la WCC ar fi fost cu mult mai alterată acum. În același timp, prin prezență, nu este de neglijat faptul că creditezi tot ansamblul.
[5] Există sentimentul teribil că, chiar și atunci când vezi o apariție de părinte cuvios, nu poți fi sigur numai după înfățișarea și după îmbrăcămintea lui de apartenența sa canonică la Biserică. De unde sentimentul pregnant de neîncredere în participanții la Adunare până în momentul când ajungeai să știi exact cine, cui aparține. Sentimentul este opus celui resimțit într-o adunare ortodoxă unde și pe cei necunoscuți îi simți ca frați în credință chiar înainte de a face cunoștință cu ei la modul concret.
[6] Am primit prin intermediul un părinte aparținând delegației noastre mărturia unui protestant care i-a împărtășit între patru ochi, în urma luării de cuvânt a episcopului Ilarion, gândul de a trece la Ortodoxie. De altfel, manifestând în mediul său simpatia pentru poziția rusă, a resimțit oprobiul celorlalți.
