[Introducere în Ortodoxie]
Athos, muntele transfigurat
Descoperirea Sfântului Munte : prilej pentru întâlnirea bulversantă a unui occidental cu „creștinismul originar, integral și autentic”, Ortodoxia.
Laborator mistic și inițiatic „specializat” în Taina Întâlnirii cu Dumnezeu, Sfântul Munte oferă prilejul unui parcurs personal prin care descoperirea „a fi”-ului monahilor devine împărtășire din viața „Celui ce este” veșnic.
Este mărturia concretă despre modul în care creștinul de pretutundeni nu este altceva decât omul bucurat de Dumnezeu cu reintegrarea sa în demnitatea originară, de fiu al lui Dumnezeu.
Într-o lume răvășită de mișcările ideologice de tot felul, adeseori sufocați de avalanșa de informații sau discursuri, întâlnirea cu tăcerea grăitoare de Dumnezeu a monahilor, și deopotrivă cu vorba lor cea purtătoare a isihiei lăuntrice, este fundamental o șansă de limpezire și de pacificare a lăuntrului nostru de „osteniți și împovărați”.
Cât de fascinantă este această descoperire a Ortodoxiei resimțită ca Taină prin propria inimă și înțelegere …
iată o carte care prin densitatea ei este de neînlocuit pe drumul descoperirii Ortodoxiei …
Versiunea română: http://www.librariasophia.ro/carti-Athos-muntele-transfigurat-Bies-Jean-so-1738.html
Versiunea franceză : http://www.laprocure.com/athos-montagne-transfiguree-jean-bies/9782866810689.html
(pe www.priceminister.com și mai ieftin)
„De ce acest sentiment de uimire care scapă oricărui bun simţ şi raţiunii înseşi? Ceea ce simţeam înaintea lui Nicon era Universalul. Pentru mine timpul se abolise, iar eu mă aboleam pe mine însumi la picioarele cuviosului. Nimeni niciodată nu va exprima această pace negrăită. Gândindu-mă acum la ea, nu ştiu unde mă situam în raport cu el ; cred că în acel moment nu mai existam în trupul meu. […] În această prezenţă desăvârşită care umplea coliba cu o strălucire neobişnuită, ansamblul de complexe, angoase şi frici ce constituie ţesătura naturii noastre, crispările înnodate în noi, reticenţele, replierile, resentimentele, întreaga răutate umană ajunge la maturitate într-o clipă, ţâşneşte la suprafaţă. O poftă de a striga te cuprinde, pentru a te aneantiza în acest strigăt; dorinţa de a dispare în această bucurie fără margini, permanentă, irezistibilă, în această bucurie regeneratoare. Care bucurie? Aceea de a te simţi brusc uşurat de toate greutăţile care te apasă. Aceea de a avea acolo concret înaintea ta proba palpabilă, incontestabilă a Spiritului şi, îndrăznesc s-o spun, a Duhului în carne şi oase; de a avea în sfârşit dovada de necontestat că aceste fiinţe teandrice, de care ni s-a vorbit totdeauna în cărţi fără să le putem verifica vreodată existenţa, aceste fiinţe există cu adevărat, chiar dacă sunt printre cele mai rare din lume; şi prin însuşi acest fapt dovada că transformarea umanităţii într-o stare superioară a conştiinţei nu este o ipoteză, un mit, o utopie, ci o încercare perfect realizabilă, chiar dacă de o dificultate extremă. De asemenea şi bucuria pe care de acum şi până la moartea mea o voi trăi cu certitudinea că această posibilitate există. […] Simţeam în acelaşi timp ca un imens dezgust faţă de mine însumi. Mă gândeam că mă aflu într-un câmp magnetic în care îmi era la fel de dureros să rămân şi să mă depărtez. L-aş fi urmat pe acest om până la sfârşitul lumii. Prezentul Veşnic. Era el ! ”[9]
