I. Parabola semănătorului : acum este momentul de a ne lăsa cultivați de Dumnezeu!
(introducere) Episcopul Marc Alric ne adresează cuvânt [FR] :
II. Cum să ne schimbăm? Acceptând darul Sfintei Tradiții pe care Domnul ni-l face.Trebuie să mărturisim Ortodoxia pentru ca acest dar divin să fie cunoscut de toți !
Iată mărturia părintelui Marc Antoine Costa de Beauregard despre Tradiția Bisericii (o cateheză oferită credincioșilor din parohia noastră):
1. Tradiția este o sărbătoare
Prin Biserică, Tradiția este un dar care se transmite din generație în generație (cf. în latină „a dărui prin” și în greacă „a dărui de la cineva”). Acest dar vine de la Dumnezeu, lucru pe care îl știm după semnul lui Hristos – crucea. Crucea este expresia iubirii Sale și a darului Său. Așadar, ideea că acest dar, care este transmis din generație în generație, este un dar de la Dumnezeu și pecetluit de Dumnezeu prin cruce, este fundamentală dacă suntem interesați să găsim semnificația creștină a cuvântului Tradiție. Nu este sensul pe care îl auzim în societate, unde se vorbește de tradiții în sensul obișnuit, ca de pildă tradiția familială.
Dumnezeu ne dăruiește tradiția creștină în mod generos, de neînțeles și minunat, prin El-Însuși. Părintele se dăruiește prin Fiu și Fiul ne dăruiește apoi ceea ce vine de la Tatăl către noi, creștinii, care vrem să fim creștini, să primim acest cadou prin care să trăim. Și, având pecetea Celui care ne-a dat acest dar, putem să-i mulțumim. De aceea, viața creștină este, de fapt, foarte simplă : primim, gustăm și mulțumim. Acest lucru îl aflăm la taina euharistiei : o primim în liturghie, ne bucurăm de darul pe care Dumnezeu ni-l face, care nu e altul decât El-Însuși, propria Lui viață, propria Lui ființă dumnezeiască, o gustăm, ne bucurăm de ea și Îi mulțumim pentru ea.
Aici este sensul veritabil al vieții creștine și al cuvântului Tradiție. Dincolo de consonanța sa austeră și serioasă, Tradiția este ceva frumos, pe care Dumnezeu ne-o dăruiește din dragoste și pentru care noi Îi mulțumim întotdeauna. Mulțumind Domnului pentru acest dar, încercăm să nu-l irosim, ci să avem grijă de el. Este ideea Cuiva care ne dă ceva extraordinar, ce exprimă toată dragostea Sa pentru noi și pe care încercăm să-l păstrăm viu, să nu-l distrugem, să-l fructificăm, și pe cât posibil să-l împărțim cu ceilalți. De aceea, euharistia, așa cum este săvârșită, este însăși expresia cuvântului Tradiție. Îl primim pe Dumnezeu care ni se dăruiește nouă, Îl gustăm cu uimire, Îi mulțumim cu bucurie și împărtășim această bucurie cu cei din jurul nostru. Simțim, de asemenea, și tristețe pentru cei care nu sunt cu noi (90% din oamenii de pe Pământ care nu-l cunosc pe Hristos). Acesta este singurul lucru care ne rănește fericirea, bucuria de a fi împreună, recunoștința, gratitudinea ( cf în greacă, euharistie înseamnă a mulțumi). Spunem Sfântă Liturghie, dar am putea spune și Sfântă recunoștință, Sfântă gratitudine. În același timp, este o bucurie rănită, pentru că ne pare rău și ne rugăm pentru cei care nu cred, sau nu mai cred, sau nu cred încă. Ea este precum Hristos înviat, care era minunat, strălucitor, extraordinar, dar care avea încă o rană la coastă. Bucuria Tradiției, bucurie a fidelității față de dar, a grijii față de dar, a primirii și a recunoștinței pentru dar, are și o parte sângerândă pentru lume. Aici regăsim dimensiunea misionară a Bisericii. Pentru că, dacă creștinii ar fi bucuroși doar între ei, sărbătorind doar între ei, ar avea o mentalitate sectantă. Or, Biserica nu este o sectă. Tradiția lui Hristos este deschidere către mântuirea lumii, de aceea liturghia este oferită pentru mântuirea lumii, a tuturor ființelor conștiente și inconștiente, vizibile și invizibile. În Tradiție, există contemplarea unei realități foarte frumoase, profunde, încântătoare, vii și dătătoare de viață.
2. Tradiția este sfințitoare și îndumnezeitoare
Acest dar care ne oferă adevărul, viața, înțelepciunea lui Dumnezeu, este Însuși Dumnezeu. Tradiția, în sens profund, este darul pe care Dumnezeu Îl face din El-Însuși, din înțelepciunea Sa, din gândirea Sa, din viața Sa, din inteligența Sa, din frumusețea Sa, din lumina Sa. Este un dar care are puterea extraordinară de a ne transforma în El-Însuși. În aceasta constă diferența dintre acest dar și celelalte daruri din lume. Ceea ce este nemaipomenit este faptul că darurile de la Dumnezeu ne transformă în Dumnezeu. Ele sunt sfințitoare, îndumnezeitoare. Dacă trăim în Biserică și în Tradiția lui Dumnezeu, care începe cu crearea lumii și se continuă trecând prin toată Biblia, darul pe care Domnul ni-l face din toată ființa Sa ne îndumnezeiește. Tradiția transformă și transfigurează. Umanitatea transfigurată a lui Hristos este fructul Tradiției. Tatăl transmite prin Fiu și se răspândește în umanitatea Fiului și ceea ce Tatăl transmite prin Fiu se va răspândi de asemenea în propria noastră umanitate. Pentru aceasta trebuie să trăim în Tradiție și nu numai să o respectăm, deoarece Biserica nu este un muzeu al Tradiției creștine, al obiceiurilor creștine, al folclorului ortodox. Tradiția este viața, adevărul, lumina pe care Dumnezeu ni le dă din El-Însuși și dacă trăim prin aceasta (și prin micile tradiții ale Bisericii), viața noastră va fi sfințită, îndumnezeită, divină. Dar acest fenomen de divinitate, îndumnezeire, sfințire nu se realizează automat. Lumea Bisericii și a Tradiției nu este o lume magică. Acest lucru nu există, este caricatura religiei. Ci, din contră, numai prin iubirea și credința pe care le avem pentru Cel care ne oferă darul, prin uimirea față de frumusețea acestui dar, prin mulțumirea pe care o primim de la Dumnezeu, prin răsplata pe care o primim, prin răspunsul liber din partea noastră (un mulțumesc, un da) îndumnezeirea devine posibilă.
3. Tradiția depinde de păzirea ei
Ideea păstrării Tradiției este evocată în contextul biblic, mai ales în doi psalmi mai deosebiți: psalmul 102, versetul 57 și psalmul 118 (care se spune sâmbăta la slujba utreniei și la slujbele de pomenire, uneori în întregime). Or, tema esențială a acestui poem al lui David este următoarea : dacă păstrăm învățăturile lui Dumnezeu, Acesta ne apără. Păzește Tradiția și Dumnezeu te va păzi. Regăsim în mai mulți psalmi această idee și o regăsim de asemenea în cartea de proverbe, un amalgam de cuvinte amuzante, dar și de cuvinte extrem de serioase și înțelepte. Tema principală a cărții de proverbe este „păzește tradiția și Dumnezeu te va păzi”. Dumnezeu îi protejează pe cei care apără poruncile Sale îi binecuvintează pe cei care urmează învățăturile Sale. Aici remarcăm o temă constantă, tipic evreiască, proprie iudaismului biblic pe care l-am moștenit. La niciun alt popor nu există această idee de legământ. În istoria religiilor, observăm că doar un singur popor a avut acea carismă, și anume poporul evreu. În rădăcinile noastre evreiești, semitice regăsim această idee : „eu te apăr, tu mă aperi” sau „eu păzesc cuvântul Tău, îndeplinesc poruncile Tale, iar Tu mă protejezi”. Putem să-l auzim în mai multe registre, de la modul simplu în care se exprimă un vânzător până la cel mai înalt nivel, ca de pildă : „eu respect învățăturile tale, iar tu dăruiește-mi lumina veșnică și bucuria de a Te vedea și a Te contempla”. Însă ideea unui contract, unui legământ, unui acord, unei solidarități între Dumnezeu și noi este fundamentală. Ideea Tradiției, pentru noi, creștinii ortodocși, se sprijină pe ideea de legământ. Diferența dintre noi și poporul evreu constă în faptul că la poporul lui Israel acest lucru funcționează și fiecare respectă contractul său. Or, odată cu întruparea Domnului, când S-a făcut om, le-a vorbit lui Moise, lui Avram, lui Noe, iar cuvântul lui Dumnezeu a confirmat semnificația profundă a Tradiției, insistând mult pe aceasta. Acest lucru este evident în Evanghelie, a cărei lectură este esențială. Astfel, Hristos nu a disprețuit Tradiția, El este fundamentul Tradiției. El respectă toate poruncile legii și nu modifică deloc legea Domnului. Hristos, prin respectul Său față de Tradiție, ne dă un exemplu de neimitat, de neuitat : crucea. Ascultarea Sa până la cruce a fost aceea de a împlini Tradiția până la capăt. El a sărbătorit Paștele ca nimeni altul. El este Cel care, prin umanitatea Sa concretă și istorică, a respectat Tradiția până la sfârșit. Și, în același timp, a adus un discernământ foarte important. Le-a spus învățătorilor, fariseilor : „strămoșii au spus aceasta, Eu doar vă amintesc spusele lor”, pentru a reda o semnificație corectă Tradiției. Uneori, El le reproșează celor din jurul Său că nu respectă legea, sau că nu introduc obiceiuri umane, cutume, moduri de viață umane. Și pune astfel accent pe degradarea Tradiției, dar și pe ideea de vigilență în vederea păstrării ei. Pentru ca darul să nu fie irosit, nu trebuie să-l lăsăm să se degradeze. Hristos-Însuși ne dă exemplul împlinirii Tradiției, amintindu-ne ce este aceasta.
La taina euharistiei, El spune : „faceți acestea întru pomenirea Mea”. Sâmburele Tradiției este Hristos-Însuși. El se arată ca stăpân al Tradiției. Într-un alt episod al Bibliei, se dăruiește ca frate spiritual, ca fiu în Dumnezeu, celor care fac voia Tatălui. În Evanghelia după Sf. Matei, la ridicarea lui Hristos la cer, El le spune apostolilor : „învățați toate neamurile să păzească toate câte v-am poruncit vouă”. Aceasta este situația tipică în care Hristos se arată stăpân al Tradiției; El îi învață Tradiția și păzirea ei.
Tradiția este o problemă de identitate pentru secolul XXI, mai ales pentru noi ortodocșii. A fi ortodox înseamnă a păzi Tradiția. Ceea ce caracterizează comunitatea ortodoxă este relația ei cu Tradiția : suntem ortodocși pentru că păzim Tradiția sfinților Apostoli și a Sfinților Părinți, independent de naționalitatea sau localizarea noastră. Ne recunoaștem identitatea ortodoxă prin faptul că păzim Tradiția, o atribuim în totalitate faptelor Apostolilor și Părinților ( cf Sf. Paul : „faceți asemenea mie, precum și eu fac asemenea lui Hristos”). A fi ortodox înseamnă a încerca de a nu pierde nimic din ceea ce a fost dat de Hristos după Învierea și Înălțarea Sa la 40 de zile. Nimic să nu pierdem, să nu irosim, să nu stricăm sau să lăsăm să-și piardă calitatea. Aceasta e cel mai greu, deoarece există mai multe tendințe la noi ortodocșii. Fie ne înspăimântăm de Tradiție și ne conformăm cu respectarea în mică măsură a acesteia (tradiționalism slab fructificat), fie, mai ales în Europa Occidentală, suntem influențați foarte mult de mediul catolic, de ecumenism, protestantism, modernism, etc. și, în scurt timp, renunțăm la tot (renunțăm la post, nu ne mai spovedim). Or, cele două extreme, pe de o parte un tradiționalism timid și în defensivă (or, ortodoxia nu este așa ceva, ea este o evidență) și, pe de altă parte o compromitere cu curentele de tot felul (psihologic, filosofic, un fel de supă deloc stigmatizată), nu ajută la nimic. Dacă păstrăm Tradiția timidă, în defensivă, ea este inutilă, și, dacă o amestecăm cu modernismul, influențat de ecumenism, tot este inutilă și nu servește la nimic, deoarece pierdem răspunsurile de care veacul nostru are nevoie.
Dacă păstrăm Tradiția, o facem pentru propria noastră mulțumire, pentru că noi-înșine ne transformăm viața, dar și pentru ceilalți, pentru copiii noștri, întrucât singurul nostru scop este ca ei să fie Sfinți, mai mari decât noi în fața lui Dumnezeu, mai buni decât noi.
Păstrăm acestă Tradiție, însă, și pentru lumea și timpurile care vor veni. Deoarece situația universului și a planetei pe care trăim este extrem de dificilă. Trăim în vremuri în care suntem foarte încercați, mai încercați decât a fost vreodată umanitatea (cf Evanghelia după Sf. Matei, vremurile care ne așteaptă sunt foarte grele). Or, pentru a face față acestor timpuri grele, încercărilor din zilele noastre, și a rămâne vii, în picioare, trebuie să îl mărturisim în continuare pe Hristos și Învierea Sa pentru a găsi răspunsurile de care avem nevoie. Or, păzind Tradiția, aceasta ne dă acces la viața întru Duhul Sfânt. Cel care păzește învățăturile lui Hristos, Poruncile Sale, dobândește Sfântul Duh. Cel care nu le păzește, nu Îl dobândește, iar dacă acesta crede că are un duh, el nu este Sfântul Duh, care se manifestă riguros prin păzirea poruncilor. Dacă păzim Evangheliile, avem Sfântul Duh și dacă avem Sfântul Duh, păzim Evangheliile. Toți Sfinții canonizați, sfințiți, îndumnezeiți, pe care îi cunoaștem prin Tradiția Bisericii, au încercat să respecte la maxim poruncile lui Hristos (iubirea față de aproapele și iubirea față de vrăjmași sunt cele mai grele porunci) și astfel, au dobândit Sfântul Duh. Împlinirea poruncilor ne apropie de darul Sfântului Duh. Întrucât acela care face voia lui Hristos, face voia Tatălui, or Tatăl este unica sursă a Sfântului Duh. Tatăl oferă Duhul Sfânt celor care împlinesc voia Fiului Său. Această împlinire a poruncilor poate să meargă mai departe – de pildă, martirii au mers până la moarte pentru a fi urmași ai lui Hristos, iar Sfântul Duh cobora deasupra lor ca o coroană, ca o lumină. Or, dacă noi păzim poruncile lui Hristos, Tradiția Bisericii, vechea Tradiție ancestrală evreiască, creștină, ortodoxă, patristică, Sfântul Duh se va sălășlui întru noi și vom avea, astfel, capacitatea de a găsi răspunsurile pentru vremurile care vor veni. Va trebui să fim eficienți. Tradiția nu înseamnă a repeta pur și simplu ceea ce am văzut deja. Tradiția nu este repetitivă, ea este fidelă, dar fidelă în creativitate. Ea nu este evoluție, modernism, transformare; este altceva. Toți Părinții au dezvoltat, au avut idei geniale în domeniul ideologic, iconografic, despre Biserică, despre cultură, în domeniul social, politic – și toate acestea datorită Duhului Sfânt care era prezent în ei. Dacă vrem să fim creștini ortodocși în timpurile noastre, trebuie să păzim Tradiția. Nu este paradoxal, deoarece, dacă în mentalitatea occidentală Tradiția este ceva ce aparține de trecut, în mentalitatea ortodoxă, Tradiția este considerată a fi încă prezentă. Această prezență a Tradiției este forța noastră care ne permite să facem față cu îndrăzneală la problemele acestei epoci, care sunt în număr foarte mare (în domeniul științific, bioetic, umanitatea nu s-a confruntat niciodată cu problemele cu care va urma să se confrunte de acum înainte). Acest lucru nu trebuie să ne înfricoșeze, ci să ne stimuleze, să ne motiveze. Lumea în care trăim are nevoie de creștini adevărați, de ortodocși veritabili, care să trăiască după Tradiția Părinților lor, asemenea lui Hristos, care era plenitudinea ortodoxiei în persoană, a vieții, a adevărului, a înțelepciunii. Trebuie să ne legăm de El în întregime, să ne unim cu El.
Euharistia este miezul Tradiției. Trebuie să dorim să o primim cu adevărat, din toată inima, cu pocăință, bucurie și recunoștință. Doar prin împărtășanie ne unim. Altfel, nu facem decât să imităm. Or, religia ortodoxă nu este o religie de imitație, noi nu suntem doar urmași ai lui Hristos, noi ne unim cu El. Imităm un guru, un părinte duhovnic, un Sfânt. Cu Hristos ne hrănim, bem sângele Lui și mâncăm trupul Lui sfințitor (cf. Sf. Pavel face distincția între imitatori și cei care se unesc cu Hristos, „consumatorii” am putea spune, dacă nu ar avea o conotație peiorativă). Este vorba despre a se hrăni și a se îmbrăca în Domnul. Imităm părintele duhovnic, dar Îl mâncăm și Îl bem pe Dumnezeu. Sunt două lucruri diferite. De aceea împărtășania este atât de importantă; ea nu este nici automată, nici magică, ci este un demers voluntar pentru urmarea Tradiției. Un psalm al lui David zice : „deschide gura ta și eu ți-o voi umple” – niște vorbe deosebite, pentru că Dumnezeu o umple cu El-Însuși. Tradiția este darul pe care Dumnezeu ni-l face din El-Însuși în carne și-n oase și-n sânge – însă numai aceluia care deschide gura, adică celui care trăiește respectând Tradiția.
Toate aceste aspecte concis prezentate merită să fie aprofundate, reluate în detaliu, Tradiția ca îndumnezeire a omului și păzire a Legământului.
Sfântul Nicolae Cabasila explică diferența între mâncarea acestei lumi și mâncarea divină : mâncarea terestră, tu o transformi în tine, iar mâncarea divină, ea te transformă în ea.
Père Marc-Antoine [FR]:
III. Contextul pentru a învăța Tradiția? Viața de parohie. Liturghia, precum și liturghia după liturghie…
Părintele Răzvan Ionescu [RO]: